Marina…

Te-am văzut pe tine la capătul unui dig
înfigându-se curajos în mare
ca pintenul argintat al cavalerului
în pântecul statuii ecvstre a lui Cosimo
de Medici – te dezbrăcai atât de încet
încât furtunarii deveniseră nervoși/ era seară
și totul se terminase prea repede –
nici n-am apucat să visez că îmi dădeam și viața
și toată moartea pentru tine
că pintenul acela s-a și retras rușinat
precum ultima pagină dintr-o carte uitată/
apoi a plouat/cineva încerca ușa
înțeleptului melc Diodor –
știți – ușa aceea
de două ori încuiată

Angst und Sorge

… Sunt spaime și neliniști… Angst und Sorge… Și multe, multe momente magice al căror înțeles îmi scapă. Cu toate că memoria mea afectivă funcționează perfect, nu reușesc, făcând un inventar rapid, să mă fixez pe ceva anume. În viața asta n-au existat războaie, nu s-au prăbușit munți și nu au apărut mări din senin; nu s-au despicat apele și nimeni nu a mers cu tălpile goale pe mare; nu s-au deschis cerurile și n-am avut vreo revelație pe munte… În schimb, s-au derulat multe momente care, admit, m-au pus pe gânduri.

Prunc fraged fiind, m-am trezit într-o dimineață de primăvară cu senzații nemaiîntâlnite până atunci, ca și cum abia m-aș fi născut. Se făcuse lumină, odaia bunicilor isca forme noi: tavanul de lemn fumuriu, soba văruită într-un alb orbitor, icoana cu un sfânt afumat , ușa larg deschisă. Se pregătea ceva…

Și un om bătrân (mai bătrân ca mine, acum) m-a luat în brațe și m-a scos afară. Țin minte: n-am protestat, poate că pluteam încă între două ape. M-am lăsat purtat către prispă (doamne, pe atunci erau încă prispe la case!); apoi el m-a așezat cu tălpile goale pe o brazdă de pământ înierbat. Țin minte iarba aceea de-atunci și pământul abia săpat cu rădăcini noi și rădăcini vechi și senzația necunoscută de răcoare; și bucuria învierii și sentimentul că voi trăi veșnic… Și că toți ceilalți, cei din jurul meu, nu vor muri niciodată. Și bătrânul m-a spălat pe față cu apă rece și, firește, mi-a făcut cruce, rostind ceva într-un grai de neînțeles…

După atâția ani, scriu toate acestea fără prea mare emoție. O amintire e ca o mică iubire lăsată în urmă, despre care nu poți spune decât că a fost, a trecut. Cu ce m-a schimbat? A mai fost viața mea la fel de-atunci înainte? Cu siguranță, nu.

Până în ziua când pe strada noastră a trecut un convoi mortuar. Mai auzeam: a murit cutare și cutare, erau evenimentele cartierului la care nu participasem. Marin Preda vorbește despre întâlnirea sa cu moartea, în timpul rebeliunii legionare se pare. A fost cutremurat, scrie el, de aspectul morții, de poziția nefirească a celui împușcat, de sângele scurs în rigolă. Atunci, spune Preda, a început aventura vieții lui. Autorul “Vieții ca o pradă” surprinde frumos momentul; literatură de mare clasă, atât și nimic mai mult.

Mortul ăsta al meu depășea imaginația copilului care încă eram. Fusese la râu, intrase înfierbântat în apă, făcuse o pneumonie rapidă și gata. Era o vară peste măsură de fierbinte; bărbatul- un gras, se umflase, se înnegrise cum nu mai văzusem negru până atunci. A mai fost viața mea la fel? În niciun caz… Vă puteați aștepta să surprind vreun moment magic, vreun catharsis, ceva…
În orice caz, mă schimbasem. Am început să am spaime, să mă strâng în mine, să mă tem. Într-o seară, m-au dus ai mei la cinema. Rula Hamlet, știți, filmul cu Lawrence Olivier. Sala- plină-ochi. Aer de nerespirat, răsuflări grele, mirosuri muncitorești. Mă ținea tata în brațe. Ca să văd ce? Stafia bătrânului rege apărând din cețuri, pe terasa de la Elsinor. Moartea prințului(nefirească și nedreaptă moarte!) și finalul cu totul e tăcere, și prințul purtat pe o targă de bunii lui prieteni îndurerați (Horațius! Horațius!). Și senzația de rău, aproape de leșin, care mă cuprinsese…

Pe urmă, se făcea că am mai crescut, și tata (același, tot el, Dumnezeule!) m-a dus într-o zi la biblioteca orășenească. Îl înscrieți și pe băiatul ăsta al meu, i-a poruncit el bibliotecarei, o brunetă clasică: păr negru strălucitor, bluză albă, tenul de o paloare de călugăriță. Și femeia m-a înscris. Și eu am rămas înscris pentru toți anii de pe urmă. Mi-a plăcut încăperea semi-întunecată, raftu-rile încărcate cu cărți, mirosul de hârtie veche. O bibliotecă de oase, mi-am zis. Pe rafturi, oase fosforescente, unele îmbrăcate în piele, altele cartonate; cotoare cu titluri negre, roșii sau aurii. Cărțile dintre cele două războaie- sărace și izolate într-o încăpere din spate. În față, la vedere, Emelian Pugaciov, Povestea unui om adevărat, Timur și băieții lui…Pe undeva, modest, Jules Verne, cu insulele lui misterioase, cu copiii căpitanului Grant, cu submarinul căpitanului Nemo. L-am iubit pe loc, eram prin clasa a III-a, și-l iubesc și acum la fel…

După niște ani buni, atingând eu vârsta îndoielilor, a întrebărilor bazate pe o logică dezgustă-toare, a silogismelor și dialecticii de doi bani- ei bine, mi-am pus următoarea problemă: ce l-a de-terminat pe tatăl acela al meu să mă ducă la bibliotecă? Și tot eu mi-am răspuns, cu precizia infa-ilibilă a omului matur: tatei îi plăcea de femeia-bibliotecară. Mărturisesc că n-am fost dezamăgit și nu l-am judecat. La urma urmei, femeia aceea îmi plăcuse și mie, din prima…A mai fost viața mea la fel după aceea? În niciun caz…

Pe urmă, tatăl castrator a dispărut: într-o zi de la sfârșitul lui mai, a plecat către Bucureștiul tinereții lui furtunoase. Și m-am trezit liber și dezarmat, neștiind încotro s-o apuc, și primăverile au fost altfel, și verile și toamnele și iernile. Uite, vorba lui Creangă, cum mă cuprinde urâcioasa întristare…

Îmi promit să nu mai vorbesc de dispariția celor din jurul meu: în fond, toată lumea face la fel – aprinde lumânări de dimineața până seara. Ce plictiseală!

Alte scrieri

Blague

Plâng poeții de se cutremură carnea pe ei. Nu le-a murit nimeni din cei dragi, nici măcar câinele de companie.…
Citește mai mult 
n-am-sa-mai-scriu

N-am să mai scriu despre tine

N-am să mai scriu despre tine. Nici în somn, nici în miezul de zi. Ar fi ca și cum aș…
Citește mai mult 

Astăzi nu s-a născut nimeni

(platou) Rubrica de la nașteri-decese e goală, vai! Minutarele ceasurilor au încremenit- stop-cadru! tăiați! tăiați!- prea multă mișcare în plan…
Citește mai mult 

Semnal. Ora 12, fix

Am primit bucățelele tale de suflet, îmi scrie ea, mă declar mai fericită decât în singura noastră noapte de dragoste.…
Citește mai mult 
semnal-de-seara

Semnal de seară

Ar trebui să nu ne mirăm: mirosul de mere coapte şi scorţişoară e în stare să descuie blând centura de…
Citește mai mult 
imi-propusesem-sa-mi-revin

Îmi propusesem să-mi revin… Nu se poate…

Îmi propusesem să-mi revin… Nu se poate… Cineva mi-a șters postarea. Îl (îi) anunț că o voi posta la nesfârșit…
Citește mai mult 

A pleca din poezie

A pleca din poezie în altă direcţie e ca şi cum te-ai trezi într-un oraş străin, undeva prin Volta Superioară…
Citește mai mult 
micul-zeu-al-ploii

Micul Zeu al Ploii

Uneori când te simțeai părăsit/ uitat de toți sfinții/ desenai pe nisip cu degetul chipul Micului-Zeu-Hermafrodit-al-Ploii/ un fel de femeie…
Citește mai mult 
quotidian

Quotidian

În septembrie se dă liber la nunți. Defilăm în limuzinele noastre albe, prelungi ca niște sicrie regale. Împărțim mărunțiș cerșetorilor…
Citește mai mult 
logo-footer

Cotidian

Despre...

Artist la artiste peintre
 
A fost Prof la litterature.
 
A fost Writer la Writer.
 
A fost Freelancer la Artist Plastic.
 
A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi
 
A studiat la lettere e filosofia
 
Trăieşte în Palilula
 
Din Roșiorii de Vede

Copyright 2017 ©  Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.


web analytics
Vizitatorii mei