Angst und Sorge

… Sunt spaime și neliniști… Angst und Sorge… Și multe, multe momente magice al căror înțeles îmi scapă. Cu toate că memoria mea afectivă funcționează perfect, nu reușesc, făcând un inventar rapid, să mă fixez pe ceva anume. În viața asta n-au existat războaie, nu s-au prăbușit munți și nu au apărut mări din senin; nu s-au despicat apele și nimeni nu a mers cu tălpile goale pe mare; nu s-au deschis cerurile și n-am avut vreo revelație pe munte… În schimb, s-au derulat multe momente care, admit, m-au pus pe gânduri.

Prunc fraged fiind, m-am trezit într-o dimineață de primăvară cu senzații nemaiîntâlnite până atunci, ca și cum abia m-aș fi născut. Se făcuse lumină, odaia bunicilor isca forme noi: tavanul de lemn fumuriu, soba văruită într-un alb orbitor, icoana cu un sfânt afumat , ușa larg deschisă. Se pregătea ceva…

Și un om bătrân (mai bătrân ca mine, acum) m-a luat în brațe și m-a scos afară. Țin minte: n-am protestat, poate că pluteam încă între două ape. M-am lăsat purtat către prispă (doamne, pe atunci erau încă prispe la case!); apoi el m-a așezat cu tălpile goale pe o brazdă de pământ înierbat. Țin minte iarba aceea de-atunci și pământul abia săpat cu rădăcini noi și rădăcini vechi și senzația necunoscută de răcoare; și bucuria învierii și sentimentul că voi trăi veșnic… Și că toți ceilalți, cei din jurul meu, nu vor muri niciodată. Și bătrânul m-a spălat pe față cu apă rece și, firește, mi-a făcut cruce, rostind ceva într-un grai de neînțeles…

După atâția ani, scriu toate acestea fără prea mare emoție. O amintire e ca o mică iubire lăsată în urmă, despre care nu poți spune decât că a fost, a trecut. Cu ce m-a schimbat? A mai fost viața mea la fel de-atunci înainte? Cu siguranță, nu.

Până în ziua când pe strada noastră a trecut un convoi mortuar. Mai auzeam: a murit cutare și cutare, erau evenimentele cartierului la care nu participasem. Marin Preda vorbește despre întâlnirea sa cu moartea, în timpul rebeliunii legionare se pare. A fost cutremurat, scrie el, de aspectul morții, de poziția nefirească a celui împușcat, de sângele scurs în rigolă. Atunci, spune Preda, a început aventura vieții lui. Autorul “Vieții ca o pradă” surprinde frumos momentul; literatură de mare clasă, atât și nimic mai mult.

Mortul ăsta al meu depășea imaginația copilului care încă eram. Fusese la râu, intrase înfierbântat în apă, făcuse o pneumonie rapidă și gata. Era o vară peste măsură de fierbinte; bărbatul- un gras, se umflase, se înnegrise cum nu mai văzusem negru până atunci. A mai fost viața mea la fel? În niciun caz… Vă puteați aștepta să surprind vreun moment magic, vreun catharsis, ceva…
În orice caz, mă schimbasem. Am început să am spaime, să mă strâng în mine, să mă tem. Într-o seară, m-au dus ai mei la cinema. Rula Hamlet, știți, filmul cu Lawrence Olivier. Sala- plină-ochi. Aer de nerespirat, răsuflări grele, mirosuri muncitorești. Mă ținea tata în brațe. Ca să văd ce? Stafia bătrânului rege apărând din cețuri, pe terasa de la Elsinor. Moartea prințului(nefirească și nedreaptă moarte!) și finalul cu totul e tăcere, și prințul purtat pe o targă de bunii lui prieteni îndurerați (Horațius! Horațius!). Și senzația de rău, aproape de leșin, care mă cuprinsese…

Pe urmă, se făcea că am mai crescut, și tata (același, tot el, Dumnezeule!) m-a dus într-o zi la biblioteca orășenească. Îl înscrieți și pe băiatul ăsta al meu, i-a poruncit el bibliotecarei, o brunetă clasică: păr negru strălucitor, bluză albă, tenul de o paloare de călugăriță. Și femeia m-a înscris. Și eu am rămas înscris pentru toți anii de pe urmă. Mi-a plăcut încăperea semi-întunecată, raftu-rile încărcate cu cărți, mirosul de hârtie veche. O bibliotecă de oase, mi-am zis. Pe rafturi, oase fosforescente, unele îmbrăcate în piele, altele cartonate; cotoare cu titluri negre, roșii sau aurii. Cărțile dintre cele două războaie- sărace și izolate într-o încăpere din spate. În față, la vedere, Emelian Pugaciov, Povestea unui om adevărat, Timur și băieții lui…Pe undeva, modest, Jules Verne, cu insulele lui misterioase, cu copiii căpitanului Grant, cu submarinul căpitanului Nemo. L-am iubit pe loc, eram prin clasa a III-a, și-l iubesc și acum la fel…

După niște ani buni, atingând eu vârsta îndoielilor, a întrebărilor bazate pe o logică dezgustă-toare, a silogismelor și dialecticii de doi bani- ei bine, mi-am pus următoarea problemă: ce l-a de-terminat pe tatăl acela al meu să mă ducă la bibliotecă? Și tot eu mi-am răspuns, cu precizia infa-ilibilă a omului matur: tatei îi plăcea de femeia-bibliotecară. Mărturisesc că n-am fost dezamăgit și nu l-am judecat. La urma urmei, femeia aceea îmi plăcuse și mie, din prima…A mai fost viața mea la fel după aceea? În niciun caz…

Pe urmă, tatăl castrator a dispărut: într-o zi de la sfârșitul lui mai, a plecat către Bucureștiul tinereții lui furtunoase. Și m-am trezit liber și dezarmat, neștiind încotro s-o apuc, și primăverile au fost altfel, și verile și toamnele și iernile. Uite, vorba lui Creangă, cum mă cuprinde urâcioasa întristare…

Îmi promit să nu mai vorbesc de dispariția celor din jurul meu: în fond, toată lumea face la fel – aprinde lumânări de dimineața până seara. Ce plictiseală!

Poetii, cand se nasc…

Poeţii, când se nasc, sunt doar copii mai trişti –
Nu-şi pun în gând să-nveţe a nu muri vreodată –
Niciun apus, nici zorii nu îi surprind visând,
N-ating cu mâna raza în lacuri strecurată.

Nu îşi cerşesc lumina pe care n-o au vrut,
Nici întunericul nu şi-l împing deoparte –
Ei doar zăresc prin ceţuri şi brume un ospăţ
De corbi flămânzi şi marea ce-n două se desparte.

Şi dac-adorm, să nu-i trezim. Cu umbra
Să-i adumbrim, sub bolta salcâmului cuminte –
Poeţii sunt copii mai tristi, ori stele care nu-s
În amintirile de mai ‘nainte…

Voi parasi acest trup al meu

Voi părăsi acest trup al meu
ca pe o cârciumă prietenoasă
în care mi-am băut mințile până mi s-au
împleticit toate gândurile către casă-
cu amici și complici geniali
și unde te-am întâlnit în cele din urmă
chiar pe tine Lenore

ți-amintești ce frumos preacurveam cu inima mea/
și câte nopți ne-am legănat turmentați
la trapezul celest
în aplauzele mulțimii însetate de sânge-
o cum mai cântam barca pe valuri și
ce fericiți am mai fost/ împreunați
sub felinarul roșu de la tanti Elvira

și iată mă lepăd
de acest trup al meu/ e bine e pace/ de-acum
poate să ningă un veac cu licurici și greieri/
poate să plouă fără sfârșit în Macondo-
târgul nostru natal

George Mihalcea – 2 minute

Ar trebui ca, astăzi, să nu se scrie poeme. Mai bine închideți ochii și spuneți în gând, ca pe Tatăl nostru, măcar un vers de-al lui Nichita cel frumos ca un zeu, cum i-a zis un mare prieten care, acum, îi stă și el alături pe-acolo, prin raiul Poeților…

Tropar de primavara – Lui Nichita

El a fost azvârlit din trenul care ne ducea pe toţi
când puteam să-i întind o mână de om tânăr care mă făcusem/
dar pe-atunci eram prea ocupat cu muncile de primăvară
aveam palmele bătătorite de mângâiatul
spatelui de femeie/ şi ochi de lemurian
obişnuit cu pierderea nopţilor/

o eram liniştit peste măsură/
frumoasa moarte omnivoră
nu se mai sătura de crăiţe şi brumărele

estimp el năştea
mii şi mii de păsări trimbulinde/
şi eu n-am priceput că blondul meu prieten
era cel mai bătrân născător de păsări/
şi eu doar cal şi iepure şi soldat pedestru-
n-am stat în clipa din urmă
lângă patul lui
împletit după datină
din tinere ramuri/
n-a fost să fie

logo-darie-lazarescu-f

Artist la artiste peintre. A fost Prof la litterature. A fost Writer la Writer. A fost Freelancer la Artist Plastic. A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi. A studiat la lettere e filosofia. Trăieşte în Palilula. Din Roșiorii de Vede.

Contact Info

Braila - Romania

Copyright 2017 © Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.