Sindromul picioarelor nelinistite – fragment

In asemenea momente, navaleau peste mine toate nelinistile, toate spaimele din lume (Angst! Angste! a tipat isterizat Tulcinski, cand i-am marturisit ca nu stiu ce am – spaime, nelinisti, Angst und Sorge. El, care scapase ca prin urechile acului de lagarele nemtesti, fusese ridicat intr-o noapte a lui 1949 de rusi si trimis undeva in Siberia, „deportat ca Dostoievski”, de unde se intorsese, nu se stie prin ce minune, cativa ani mai tarziu. Imbatranise, dar, exceptand curbura spatelui si dantura distrusa, ramasese acelasi, amabil si delicat in relatiile cu locuitorii Ordinului. Am fost surprins sa constat ca in pasareasca sa germana virand spre idis, revenea obsedant cuvantul Angst.Parea a fi uitat definitiv acel miez de noapte cand in fata casei se oprise un GAZ militar din care coborasera cativa civili calcand florile mamei tale, inaintand, siguri pe ei, catre usa evreului.

-Te imbraci, iti pui in bagaj lucruri personale si mergi cu noi, dictase unul rapid, rostind vorbele ca si cum atunci ar fi descoperit ca exista. Astfel incat dentistul, buimac, nu percepuse decat un monstruos aciurigioi.

-Ordin! adaugase un altul, stergandu-si nervos picioarele pe iarba frumos adormita.

ORDIN a fost cuvantul pe care l-am auzit toti; ne treziseram la zgomotul motorului, era vara si cald, licuricii se izbeau de geamuri ca niste meteoriti minusculi. GAZ-ul torcea iritat, tulburand efluviile de miresme. Indivizii impinsesera in masina un Tulcinski speriat si transpirand abundent; demarasera in tromba, tot asa cum venisera. Am avut atunci senzatia ca intunericul tandru batand in vioriu se rupsese in doua. Am vazut clar in urma lor un culoar urat mirositor, putind a ulei ars si sudoare, intinzandu-se pana in strada. Apoi s-a lasat o tacere grea, sparta doar de vocea nefiresc de calma a lui Aron:

-Nimeni nu stie cand incepe si cand se termina viata asta a noastra. Insa eu stiu… Apoi a intrat in casa dupa maica-sa si multa vreme la ei a ars becul chior, raspandind o lumina palpainda, ca la priveghiul unui mort.

Opium

Memoria mea e fără cusur
ca un oţel albastru de Toledo –
deavalma toţi cei duşi
la căpătâiul cărora
n-am şezut şi n-am plâns/
toate dragostele fanate
cărora nu le-am oferit
niciodată o floare-
suferinţe subtile
ca nişte otrăvuri parşive/
pielea ta
mirosind a pucioasă şi ambră –
trebuie să fii nebun
ori tenace fumător de opiu
să uiţi jurămintele
făcute la beţie/ lacrimile
căzute în pahar
în seara de pomină
când te-ai simţit mai părăsit
decât puiul de cuc

veţi trece şi azi senini pe lângă –
numai pe lângă! –
bănuţul tristeţii/
uite-l cum se rostogoleşte stingher
lângă un măr şi-un covrig –
încă o insultă la adresa
defunctei zile de ieri

Sindromul picioarelor nelinistite – fragment

“… Nici nu realiză când privirea i se opri pe sânii unei nimfete; imaginea subţiraticei făpturi aproape că explodă, îi violentă retina, îl făcu praf…Max se scutură cuprins de groaza unei amintiri vechi, luminată intermitent ca de o scânteie electrică. Şi scânteia asta dezvălui, preţ de câteva secunde, o cameră modestă, într-un apartament dintr-un oarecare oraş de munte.
La dracu! Care oraş? Max nu reuşi să aducă aminte… Prin faţa ochilor îi trecu Nineta, cu pielea ei întunecată – ca a unei malabareze, ha, ha!

Nineta tocmai împlinise frumoasa vârstă de şaisprezece ani. Se dăduse în vânt după maşina lui de scris: Erika! Erika! O ador, gângurea ea ca o porumbiţă beată, ce-mi place banda asta dublă, cu alb şi cu roşu!
Apoi făcuse o pasiune pe jurnalul lui din armată- ţinuse un jurnal de front! Citea cu voce tare, uneori încântată, alteori strâmbând dispreţuitoare din năsucul ei de doi bani. Şi chiar ai făcut tu asta? Era să mori împuşcat din greşeală? Mâncaţi la popotă fasole cu gărgăriţe? Nu-mi vine să cred!

Îi plăceau în special pasajele în care Max se prostea declarând cât de mult o iubea pe nevastă-sa, ce dor îi era de ea şi cum visa el să se-ntoarcă acasă lângă puicuţa aia grasă, brrr! Mi se face silă…
Nineta stătea în dreptul ferestrei, se înfăşurase în perdeaua turcoaz, siluetă incertă, asexuată: poate un adolescent, poate o nimfetă derutată, gata să se arunce în gol de la etajul 5…”
(Sindromul picioarelor neliniştite – fragment)

logo-darie-lazarescu-f

Artist la artiste peintre. A fost Prof la litterature. A fost Writer la Writer. A fost Freelancer la Artist Plastic. A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi. A studiat la lettere e filosofia. Trăieşte în Palilula. Din Roșiorii de Vede.

Contact Info

Braila - Romania

Copyright 2017 © Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.