Asta e Braila?

La Brăila, treburile au degenerat… Haite de huligani (mascați, agresivi) provoacă jandarmeria… Cei pașnici au rămas în fața primăriei: se roagă, aprind lumânări… Asta e Brăila?

Ce crezi..

Ce crezi
că s-ar întâmpla
dacă n-ar exista calendarul oamenilor-
cel cu zile albe şi
nopţi negre?
cel care ne numără până și firele de păr
câte au mai rămas-
ridurile de expresie/
lividitățile/ reumatismele/ comoțiile
absolut neprevăzute?
cum ar fi să adaste
doar o secundă
pe tâmpla mea de gnom decrepit
doar aburul căprui
al răsuflării tale
care iată se furişează
chiar acum
chiar acum
sfâşiindu-se până la sânge
în iarba ta indiană?

Un fragment din „Sindromul picioarelor nelinistite”

Eleonora e gata să facă prezentările; își dă seama că e inutil și se oprește. Mirosul ei de femeie încă tânără abia se mai simte printre celelalte: damfuri casnice- benzină, fasole cu cârnați, castraveți murați, parfumuri falsificate.

-Pe unde umbli, mă? sparge gheața cel mai mare. Ți-am adus portocale, cum am promis.

Eleonora se scuză și dispare ca și când n-ar fi fost. Cel mic se uită în urma ei, râde prostește:

-Tare tipa! Te-ai scos…

Și-mi face golănește cu ochiul. Nevastă-sa se face că n-aude. Pare că o doare-n cot. Sau poate nu.

-Și cum te descurci așa singur, tati? zice ea ca să se afle-n treabă. Nu ne așteptai, așa-i?

-Oricum, nu pari prea depresiv, adaugă Muk cel mare.

Așa o să-i numesc: Muk cel mare și Muk cel mic. Ca să nu se creeze vreo confuzie. Iar ele, nevestele, cred că nu mai contează. Părerea mea e că într-un cuplu căsătorit, cu acte, urmele soției se pierd printre amprentele plantare ale bărbatului, mult mai numeroase, oricum mai ferme. Iar urmele ei, ale femelei, fragile,delicate, nu spun mare lucru. Atâta doar că amprentele astea miros puternic a sălbăticiune; știam asta: trăiască Feromonia, țara în care ne naștem și unde, până la urmă, ne dăm obștescul sfârșit!

-E normal să nu fii depresiv, mai spune și Muk cel mic. Crezi că ne poți păcăli? Ai nimerit bine.
Doamne, ce copii idioți am mai făcut.

Pe urmă, au început să-mi povestească tot felul de chestii care, desigur, mă lăsau rece. Cum le merg lor afacerile cu fier vechi. Cum vecinul de vis-a-vis și-a mai ridicat un etaj la casă. Cum a murit Teofil, colegul meu de facultate, în timp ce se afla într-o excursie în Grecia. Cum și-au instalat ei la intrare camere de supraveghere…

Nici n-am simțit momentul când am încetat să-i mai ascult. Probabil că nici ei nu și-au dat seama. Dacă ar fi fost un pic atenți, ar fi remarcat că îmi examinez mâinile numărând petele cafenii și micile necroze inexplicabile, venele aproape negre, unghia arătătorului îngălbenită de tutun… Că privesc prea insistent către ușă. Că fixez tricoul turcoaz al Eleonorei, pantalonii ei de pijama cu motive florale ascunși incomplet sub pernă. Dar ei nu și nu. Îi dădeau înainte.

-Ți-am adus și cozonac. Și niște sendviciuri cu șuncă. Ai voie de la doctor? Ai unde să le ții?
-În frigider, la bucătărie, spun eu într-o doară. Trebuie să vorbesc cu Casandra…
-Casandra, pufnește Muk cel mic. Ce nume idiot! Ce părinți idioți!
-Treaba lor, pot să-și boteze progeniturile cum vor…

Din partea mea, duminicile pot să lipsească. Am gândit cu voce tare? M-au auzit? Ba nu. Îi văd: sunt impenetrabili. Ca atunci când au hotărât să mă trimită aici. Din cămăruța mea de la mansarda pe care o împărțeam cu două pisici, sechestrate și ele acolo pentru vecie. Și nu cred că îi deranjam. Erau liberi să facă ce voiau. Să se călărească noapte de noapte. Miorlăiturile
nevestelor ajungeau până la mine. Închideam ochii, dădeam sonorul televizorului la maxim. Îmi mai puneam o cafea. Mai aprindeam o țigară. Fereastra minusculă care dădea în curte scotea flăcări…

-Uite și niște hârțoage, spune ironic Muk cel mare. Să-ți mai omori timpul.

În sfârșit, se vor ridica să plece. Femeile se vor examina câteva clipe în oglinda mea cu ape verzui. Vor ieși primele pe ușă, mișcându-și șoldurile. Pe urmă ei, masculii, umplând cadrul cu gecile lor chinezești, bleumarin, cu capetele între umeri – umerii lor lați de oameni tineri.

Uneori mana

uneori mâna se întinde moale după fotografiile
din vremea când amândoi eram încă în viaţă
şi incredibil de tineri/
atât de tineri şi proşti
încât şi niponei crizanteme
îi era ruşine să-nflorească-
tu luminându-mi drumul cu o lanternă Focus
eu ras şi frezat de însuşi seful saloanelor din 1943-
o acele fotografii ca nişte moaşte de sfinţi
legate cu funde roz/ risipite printre
inimioare de turtă dulce carbonizate
din care muşcam amândoi hămesiţi
cu ochii la uşa dormitorului
în care părinţii plănuiau alţi copii
alte incendii dezastre
alte alunecări
către moarte

Dimineata ieseau pe balconul minuscul

Dimineaţa ieşeau pe balconul minuscul
şi începeau să numere frunzele muşcatelor:
una două trei –
uite asta a răsărit ieri
şi tu n-ai observat-o/ îmbătrâneşti/
cea dinspre tine e cam palidă
se stinge ca una din fetele
de la spitalul acela fără drum de întoarcere/
o frunză pe moarte ce mare lucru
dar tu nu ţi-ai dat seama/
îmbătrânești-
şi el o privea cum se curbase
peste glastră/ cum scormonea pământul
ca pe o viaţă eşuată
ca pe o carte cu final incandescent/
o şuviţă de păr gălbui/
o venă contorsionată la tâmplă
ca o scânteie electrică/
pe sub balcon treceau toţi oamenii/
toţi câinii suburbiei/
toate maşinăriile infernului
poleite cu aur/ înmuiate în purpura regilor/
cel mai uşor e să ai vise de om sărac –
închide bine balconul-
se face curent

logo-darie-lazarescu-f

Artist la artiste peintre. A fost Prof la litterature. A fost Writer la Writer. A fost Freelancer la Artist Plastic. A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi. A studiat la lettere e filosofia. Trăieşte în Palilula. Din Roșiorii de Vede.

Contact Info

Braila - Romania

Copyright 2017 © Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.