Asta e Braila?

La Brăila, treburile au degenerat… Haite de huligani (mascați, agresivi) provoacă jandarmeria… Cei pașnici au rămas în fața primăriei: se roagă, aprind lumânări… Asta e Brăila?

Ce crezi..

Ce crezi
că s-ar întâmpla
dacă n-ar exista calendarul oamenilor-
cel cu zile albe şi
nopţi negre?
cel care ne numără până și firele de păr
câte au mai rămas-
ridurile de expresie/
lividitățile/ reumatismele/ comoțiile
absolut neprevăzute?
cum ar fi să adaste
doar o secundă
pe tâmpla mea de gnom decrepit
doar aburul căprui
al răsuflării tale
care iată se furişează
chiar acum
chiar acum
sfâşiindu-se până la sânge
în iarba ta indiană?

Un fragment din „Sindromul picioarelor nelinistite”

Eleonora e gata să facă prezentările; își dă seama că e inutil și se oprește. Mirosul ei de femeie încă tânără abia se mai simte printre celelalte: damfuri casnice- benzină, fasole cu cârnați, castraveți murați, parfumuri falsificate.

-Pe unde umbli, mă? sparge gheața cel mai mare. Ți-am adus portocale, cum am promis.

Eleonora se scuză și dispare ca și când n-ar fi fost. Cel mic se uită în urma ei, râde prostește:

-Tare tipa! Te-ai scos…

Și-mi face golănește cu ochiul. Nevastă-sa se face că n-aude. Pare că o doare-n cot. Sau poate nu.

-Și cum te descurci așa singur, tati? zice ea ca să se afle-n treabă. Nu ne așteptai, așa-i?

-Oricum, nu pari prea depresiv, adaugă Muk cel mare.

Așa o să-i numesc: Muk cel mare și Muk cel mic. Ca să nu se creeze vreo confuzie. Iar ele, nevestele, cred că nu mai contează. Părerea mea e că într-un cuplu căsătorit, cu acte, urmele soției se pierd printre amprentele plantare ale bărbatului, mult mai numeroase, oricum mai ferme. Iar urmele ei, ale femelei, fragile,delicate, nu spun mare lucru. Atâta doar că amprentele astea miros puternic a sălbăticiune; știam asta: trăiască Feromonia, țara în care ne naștem și unde, până la urmă, ne dăm obștescul sfârșit!

-E normal să nu fii depresiv, mai spune și Muk cel mic. Crezi că ne poți păcăli? Ai nimerit bine.
Doamne, ce copii idioți am mai făcut.

Pe urmă, au început să-mi povestească tot felul de chestii care, desigur, mă lăsau rece. Cum le merg lor afacerile cu fier vechi. Cum vecinul de vis-a-vis și-a mai ridicat un etaj la casă. Cum a murit Teofil, colegul meu de facultate, în timp ce se afla într-o excursie în Grecia. Cum și-au instalat ei la intrare camere de supraveghere…

Nici n-am simțit momentul când am încetat să-i mai ascult. Probabil că nici ei nu și-au dat seama. Dacă ar fi fost un pic atenți, ar fi remarcat că îmi examinez mâinile numărând petele cafenii și micile necroze inexplicabile, venele aproape negre, unghia arătătorului îngălbenită de tutun… Că privesc prea insistent către ușă. Că fixez tricoul turcoaz al Eleonorei, pantalonii ei de pijama cu motive florale ascunși incomplet sub pernă. Dar ei nu și nu. Îi dădeau înainte.

-Ți-am adus și cozonac. Și niște sendviciuri cu șuncă. Ai voie de la doctor? Ai unde să le ții?
-În frigider, la bucătărie, spun eu într-o doară. Trebuie să vorbesc cu Casandra…
-Casandra, pufnește Muk cel mic. Ce nume idiot! Ce părinți idioți!
-Treaba lor, pot să-și boteze progeniturile cum vor…

Din partea mea, duminicile pot să lipsească. Am gândit cu voce tare? M-au auzit? Ba nu. Îi văd: sunt impenetrabili. Ca atunci când au hotărât să mă trimită aici. Din cămăruța mea de la mansarda pe care o împărțeam cu două pisici, sechestrate și ele acolo pentru vecie. Și nu cred că îi deranjam. Erau liberi să facă ce voiau. Să se călărească noapte de noapte. Miorlăiturile
nevestelor ajungeau până la mine. Închideam ochii, dădeam sonorul televizorului la maxim. Îmi mai puneam o cafea. Mai aprindeam o țigară. Fereastra minusculă care dădea în curte scotea flăcări…

-Uite și niște hârțoage, spune ironic Muk cel mare. Să-ți mai omori timpul.

În sfârșit, se vor ridica să plece. Femeile se vor examina câteva clipe în oglinda mea cu ape verzui. Vor ieși primele pe ușă, mișcându-și șoldurile. Pe urmă ei, masculii, umplând cadrul cu gecile lor chinezești, bleumarin, cu capetele între umeri – umerii lor lați de oameni tineri.

Alte scrieri

Blague

Plâng poeții de se cutremură carnea pe ei. Nu le-a murit nimeni din cei dragi, nici măcar câinele de companie.…
Citește mai mult 
n-am-sa-mai-scriu

N-am să mai scriu despre tine

N-am să mai scriu despre tine. Nici în somn, nici în miezul de zi. Ar fi ca și cum aș…
Citește mai mult 

Astăzi nu s-a născut nimeni

(platou) Rubrica de la nașteri-decese e goală, vai! Minutarele ceasurilor au încremenit- stop-cadru! tăiați! tăiați!- prea multă mișcare în plan…
Citește mai mult 

Semnal. Ora 12, fix

Am primit bucățelele tale de suflet, îmi scrie ea, mă declar mai fericită decât în singura noastră noapte de dragoste.…
Citește mai mult 
semnal-de-seara

Semnal de seară

Ar trebui să nu ne mirăm: mirosul de mere coapte şi scorţişoară e în stare să descuie blând centura de…
Citește mai mult 
imi-propusesem-sa-mi-revin

Îmi propusesem să-mi revin… Nu se poate…

Îmi propusesem să-mi revin… Nu se poate… Cineva mi-a șters postarea. Îl (îi) anunț că o voi posta la nesfârșit…
Citește mai mult 

A pleca din poezie

A pleca din poezie în altă direcţie e ca şi cum te-ai trezi într-un oraş străin, undeva prin Volta Superioară…
Citește mai mult 
micul-zeu-al-ploii

Micul Zeu al Ploii

Uneori când te simțeai părăsit/ uitat de toți sfinții/ desenai pe nisip cu degetul chipul Micului-Zeu-Hermafrodit-al-Ploii/ un fel de femeie…
Citește mai mult 
quotidian

Quotidian

În septembrie se dă liber la nunți. Defilăm în limuzinele noastre albe, prelungi ca niște sicrie regale. Împărțim mărunțiș cerșetorilor…
Citește mai mult 
logo-footer

Cotidian

Despre...

Artist la artiste peintre
 
A fost Prof la litterature.
 
A fost Writer la Writer.
 
A fost Freelancer la Artist Plastic.
 
A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi
 
A studiat la lettere e filosofia
 
Trăieşte în Palilula
 
Din Roșiorii de Vede

Copyright 2017 ©  Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.


web analytics
Vizitatorii mei