Despre Simon Ajarescu

Despre dispariția lui am aflat abia alaltăieri… SIMON AJARESCU, poet atins de aripa geniului…(1936-2013). Sărac și bolnav, s-a stins într-un azil-spital din Galați…Înmormântat rapid, (ca și cum ar fi deranjat pletora scriitoricească gălățeană), într-un loc aproape necunoscut. Fiind plecat aiurea, n-am fost în stare să-i alin suferința, nici să-l conduc pe ultimul drum…
Îmi rămân în amintire vizitele lui destul de dese, ca și cum ar fi căutat cu disperare un liman, serile de poezie dumnezeiască, vocea lui dojenitoare care mă îndemna să scriu și iar să scriu- când eu eram prea ocupat cu mângâierea spatelui de femeie…Dumnezeu să-l aibă la dreapta lui…

„Sărac: lipit sufletului. Nu am decât/ Un tei înflorit, el îmi parfumează umorile/ ochilor. Atunci când nu vă puteti/ Dumiri din ce pricină vă miroase respiratia/ Puternic, a o floare pe care doar teii o au,/ Privirile mele v-ating înmiresmate/ Deodorantul copac.(… ) Verde la fiecare frunză si-n florărime/ Aceeasi esentă. Seva lui dalbă ( … ) nu-si schimbă niciodată chimicul har/ Vârstele teiului se dilată-mprejur/ Până devin un fel de năluci albăstrui/ Asemănătoare undelor întinse de bătăile/ Inimii. Viziunea pulsează, izbindu-vă,/ Desi trunchiul a rămas locului./ Aici, unde eu nu astept nimic!”

(SIMON AJARESCU)

Pamant de la Ierusalim

..Mi-a adus cineva o mână de pământ de la Ierusalim. I-am spus: îmi aduci de pe dealul Golgotei, nu din altă parte. Şi mi-a adus.
Nu ştiu de ce sunt fascinat de mâna asta de ţărână, un pământ sărac, ars, calcinat…Am găsit şi o cochilie de melc, probabil de apă. Poate de pe vremea când marea cuprindea totul…
Mă simt ars de soarele Iudeei, nu ştiu de ce am impresia că merg agale pe Drumul Crucii, că voi asista la momentul de răscruce a creştinătăţii…

Flash (opium)

Pe Strada Regală
chiriaşii aruncă în noi cu fulgere globulare –
balcoanele rococo vibrează de urale
într-o limbă de sorginte indică/
(circulă zvonul că iar s-a aprins
felinarul roşu la tanti Elvira)
noi
fumăm în pumn/ bem sastisiţi
un şvarţ cu miros de hrubă veche/
înjurăm guvernul/ ne ţinem
încă bine de coloanele cu gorgone/
cineva aduce zvonul
că trecutul e mort- ura și la gară-
dintr-o fotografie de epocă
ne priveşte o doamnă brună cu voaletă
şi aluniţă plasată sfios
deasupra sexului ei orbitor –
o ne-a iubit/ ne-a iubit pur şi simplu
şi absolut pe gratis în cealaltă viaţă a noastră:
pentru că vorbeam fluent franţuzeşte
pentru că purtam dezinvolt la rever
o garoafă ca o hemoragie misterioasă
şi puţin ne păsa dacă am fi murit în duel
cu ultimul vinil his master’s voice
Columbia

Ebose, bruioane…

Deveni atent. Așa începea când urma să facă un anunț important.
“Am cancer”, spuse ea simplu, ca și când ar fi citit factura la curent sau l-ar fi avertizat că nu mai e cafea în casă.
În clipa aceea, Petru își văzu toți prietenii murind. Prezentul se dilată, înghițind brusc tot trecutul. Gesturile pe care se pregătea să le facă – largi, dramatice, sfâșietoare, se contopiră cu un secol întreg de reverențe, cadriluri și trandafiri uscați între pagini de carte apărută la Alcalay, în care el va găsi din întâmplare fotografii sepia cu Regimentul 16 Călărași. Petru își aminti de ziua când trebuia să moară înecat, cu patruzeci și cinci de ani în urmă, dacă nu ar fi fost salvat de tatăl său; de blonda Iuftaru Dana , împușcată la Revoluție chiar lângă el; de colega lui, Vetuța, moartă de angină difterică chiar în ziua când ceilalți primiseră cravata roșie de pionier. Îl văzu pe Kovalski făcând atac de cord ca Pașadia din “Craii… ”lui Mateiu… Văzu delfinariul din Constanța preschimbându-se într-o gigantică fântână cu roată și pe Alexandru, prietenul din copilărie, făcându-i semn cu mâna de pe celălalt mal al unui râu înghețat. Auzi țipătul unei specii de foci pe cale de dispariție în Insula Paștelui; văzu ce nu se poate vedea și fu asurzit de ceea ce, în general, se mișcă prin Univers în cea mai profundă tăcere…
“E firesc”, continuă rece Ondina, ”să iei toate măsurile ce se cuvin într-o asemenea situație”. Medicii nu se putuseră înșela: o banală durere de umăr se dovedise a fi tot ce se putea mai rău.
“Imi crește un nufăr în plămânul drept. Îți amintești de fata din “Spuma zilelor”?O minune, spuneai tu. Ca metaforă e tot ce s-a scris mai frumos despre cancer. Ca realitate însă… ”
“La ce lucrezi acum?”schimbă vorba Ondina.
Petru nu îndrăzni să răspundă. Ea continuă pe un ton mustrător: ”Știu, ți-am văzut hârtiile, nu prea ai progresat…

Ebose, bruioane 2

În acel timp de care puțini își mai amintesc, nici Petru nu devenise ucenic al lui Asklepios pentru a îngriji cu nesfârșit devotament rănile înfiorătoare ale Ondinei. Era tânar si liber și bătea des drumul dintre Verona și Mantua, când cu piciorul, când călare pe un măgăruș care prea des se oprea să se odihnească. Făcea pe mesagerul pentru câțiva bănuți și nu o dată întârziase, fiind aspru mustrat de clienți. Circula chiar o istorie cu doi tineri îndrăgostiți care își puseseră capăt zilelor tocmai datorită acelui nefericit concurs de împrejurări: mesagerul nu sosise la timp. Dar Petros nega că ar fi fost vorba de el; susținea că s-ar fi aflat în cu totul alt loc. Existau martori care l-ar fi văzut însotind armata lui Pancho Villa dincolo de Sierra Madre; unii susțineau chiar că ar fi fost împușcat în împrejurări cu totul neclare, dar nimeni nu ar fi putut jura că acesta e adevărul. Cert este că fu văzut în timpul revoluției din 1989 ținut la braț de o doamnă pe nume Lucia Kita și împărțind manifeste, cu toate că mulți spuneau că această doamnă, celebră în epocă prin frumusețea ei, murise demult, în timpul marelui cutremur din 1977.
“În fond”, comentă Kovalski, ”istoria e un cartier rău famat prin care orice prost se poate plimba în deplină libertate… ”Dar Petru constată că nici nu-și mai asculta prietenul. Se gândea constant la Ondina care nu mai era, dar, într-un ungher al amintirii sale de om aproape bătrân… , ca fructul unei gutui din copilărie, lumina șoldul acelei Miluca Hec, femeia care, până s-o întâlnească, îi șoptise la telefon: ”Știi cum sunt ochii mei când plâng? Verzi ca iarba călcată pe nervi… ” Petru avea puterea de a imagina, cuvintele femeii explodaseră în el, le simțea sub piele ca pe niște calupuri minuscule de dinamită…

logo-darie-lazarescu-f

Artist la artiste peintre. A fost Prof la litterature. A fost Writer la Writer. A fost Freelancer la Artist Plastic. A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi. A studiat la lettere e filosofia. Trăieşte în Palilula. Din Roșiorii de Vede.

Contact Info

Braila - Romania

Copyright 2017 © Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.