Ebose, bruioane 2

În acel timp de care puțini își mai amintesc, nici Petru nu devenise ucenic al lui Asklepios pentru a îngriji cu nesfârșit devotament rănile înfiorătoare ale Ondinei. Era tânar si liber și bătea des drumul dintre Verona și Mantua, când cu piciorul, când călare pe un măgăruș care prea des se oprea să se odihnească. Făcea pe mesagerul pentru câțiva bănuți și nu o dată întârziase, fiind aspru mustrat de clienți. Circula chiar o istorie cu doi tineri îndrăgostiți care își puseseră capăt zilelor tocmai datorită acelui nefericit concurs de împrejurări: mesagerul nu sosise la timp. Dar Petros nega că ar fi fost vorba de el; susținea că s-ar fi aflat în cu totul alt loc. Existau martori care l-ar fi văzut însotind armata lui Pancho Villa dincolo de Sierra Madre; unii susțineau chiar că ar fi fost împușcat în împrejurări cu totul neclare, dar nimeni nu ar fi putut jura că acesta e adevărul. Cert este că fu văzut în timpul revoluției din 1989 ținut la braț de o doamnă pe nume Lucia Kita și împărțind manifeste, cu toate că mulți spuneau că această doamnă, celebră în epocă prin frumusețea ei, murise demult, în timpul marelui cutremur din 1977.
“În fond”, comentă Kovalski, ”istoria e un cartier rău famat prin care orice prost se poate plimba în deplină libertate… ”Dar Petru constată că nici nu-și mai asculta prietenul. Se gândea constant la Ondina care nu mai era, dar, într-un ungher al amintirii sale de om aproape bătrân… , ca fructul unei gutui din copilărie, lumina șoldul acelei Miluca Hec, femeia care, până s-o întâlnească, îi șoptise la telefon: ”Știi cum sunt ochii mei când plâng? Verzi ca iarba călcată pe nervi… ” Petru avea puterea de a imagina, cuvintele femeii explodaseră în el, le simțea sub piele ca pe niște calupuri minuscule de dinamită…

Mai spre seara

mă voi culca şi voi dormi liniştit –
acum se mai aude doar maşinăria
bine unsă a universului/
cuvintele mele sunt prea sărace-
ca nişte oameni ai străzii/
se adună prin subterane
prin canale sordide
leagă prietenii
pe viaţă şi pe moarte-
măsuri şchioape silabe consoane
surde vibrante/
mici implozii subpământene –

acum însăşi dragostea primeşte un asterisc
fiind cât de cât explicată
în subsolul vieţii noastre
din păcate repede trecută cu vederea/
undeva de la cota zero în sus
aştrii pocnesc ca nişte păstăi
prea coapte/ picură câte o lacrimă
de aur în palma întinsă a cerşetorului
e bine e pace –mai spre seară
mă voi culca
şi voi dormi liniştit

Intamplari, zi de zi

…Să vă spun ce mi se întâmplă zilnic? Vrând-nevrând iau în piept lumea…
Boşorogit, năuc, cu vertijuri care mă pun pe gânduri, bat străzile cu o sacoşă din plastic la purtător, scrutând orizontul mioritic, adulmecând mirosul doamnelor din alte vremuri( les dammes du temps jadis), într-un melanj năucitor cu chanelul (sau alt drac) al junelor d’aujourd’hui…Cu singurul meu ochi teafăr deprins să perceapă cele mai subtile nuanţe, măsor distanţe, apreciez forme, devoalez busturi şi şolduri…descopăr coapse până dincolo de limita de jos a decenţei…
Auzul meu, şi el diminuat până aproape de surzenie, suportă agresiuni incredibile, vorbe, parole, parole, coloane sonore ţâşnite din registrele altor vremuri, de când primul sistem de semnalizare se afla cu mult înaintea cuvântului…
Bag capul între umeri şi trec mai departe, sedus de fundul bombat al unei dudui care priveşte cu silă hainele mele ne-la-modă, zdrenţe mucede de cloşard…Ce minune! Ţoapa etalează coapse nesfârşite în colanţi de culoarea pielii punându-i în valoare dâmburile, colinele, văile umbrite…
– Băi boule, nu te uiţi pe unde calci?
Tremură trendul pe mine, asta e! Mai că nu o iau la fugă….Dar grăbesc pasul…Mai apuc să văd cu coada ochiului un june prea brunet( Matei brunul?), căruia fata îi plasează discret mălaiul câştigat în noaptea ce trecu…
La Tanti Elvira felinarul roşu se stinge încet…Fetele dorm demult cu iarba pe piept…Curând vor înflorii şi teii în vechea Brăilă…
Pe mâine…

Sorge

Ce dacă
eu m-am născut
prea târziu/
frumos e
că tu te-ai născut
prea devreme-
cuvintele tale
de dragoste
răsună ca o salvă
de adio
în cimitirul eroului
necunoscut

Digresiune filologica

Am să fac acum – fir-ar să fie! – o mică digresiune filologică… Nu din vanitate profesională, ci din respect faţă de unii care ar crede că ŢOAPA ar face trimitere doar la femei, anume la acelea cărora dicţionarul le atribuie calificativele de ” grosolan, bădăran; ţopârlan, mitocan”…Total greşit, spun eu, menţionând că termenul vizează ambele sexe, fără osebire…Fiindu-mi teamă că vă voi plictisi, am să adaug totuşi că definiţiile din DEX sunt insuficiente şi vag definitorii. Câmpul semantic al cuvântului în cauză e mult mai larg. Astfel încât nu cred că greşesc afirmând că ţoapa tinde să devină, dacă nu acum, cu siguranţă foarte curând, un BRAND, şi anume un BRAND AUTOHTON…

Veţi vedea, dragi prieteni, că nu e nevoie să ieşi pe strada Călăraşi, ori pe Regală, pentru a da de ţoapa naţională. Aruncaţi, rogu-vă, o privire indiscretă în curtea vecinilor, în balconul lor, în blocul de vis-a-vis! Nu, lăsaţi spitalul de nebuni din preajmă, e neinteresant! Ăia sunt în lumea lor, ca îngerii, „încremeniţi în proiect”, cum ar spune mult prea seriosul domn Liiceanu…
*
Deci întoarceţi o clipă privirea de la KINGTV, unde moderatoarea unei emisiuni anteniste tocmai i-a transmis invitatului că ” are muci în freză”; mult mai aproape se află familia Pandele, vecină cu Suditu’ s family şi perete-n perete cu alde Gavazu…
Aceştia din urmă se numeau cândva, ruşinos, Găoază; după revoluţie au făcut cerere, li s-a aprobat: domnul şi doamna Gavazu, for ever…
*
Stau împreună de-o viaţă. Fac amor sâmbăta, fac şi copii, mănâncă, dorm, şi iar mănâncă, şi iar dorm. Ea se îngraşă, picioarele-i fac celulită, operaţia de cezariană arată oribil…Când începe să albească, îşi voseşte părul în roşu veneţian…

Merg în concediu; ea îţi pune pe degete toate bijuteriile familiei…Între timp, el a făcut burtă de atâta bere, fripturi de porc şi mititei: râgâie, se băşeşte, se uită cu ochi de taur după puştoaice…Când merge cu nevasta pe stradă, e cu un pas înaintea acesteia…De la serviciu, se opreşte zilnic în colţ la Iepuroaica, unde dă iute pe gât o doză…

Apoi, cei doi îmbătrânesc. Pe ea o dor reumatismele şi merge la băi…El face scurt un atac cerebral, pareză pe stânga sau pe dreapta. Şi cam gata…La ce dracu să trăieşti atât?
*
Mă gândesc că în acest moment, chiar în secunda în care scriu, milioane de oameni, cu aparatele lor performante, încearcă să imortalizeze clipa, rugând-o: stai! eşti atât de frumoasă!”…
Pe mâine…

logo-darie-lazarescu-f

Artist la artiste peintre. A fost Prof la litterature. A fost Writer la Writer. A fost Freelancer la Artist Plastic. A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi. A studiat la lettere e filosofia. Trăieşte în Palilula. Din Roșiorii de Vede.

Contact Info

Braila - Romania

Copyright 2017 © Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.