Ai mei încercau insistent
să se înalțe deasupra condiției lor de pământeni-
(cunoșteau ei un precedent celebru). Din patruzeci
în patruzeci de zile își pregăteau un fel de aripi
din mușețel și mentă, turau motoarele- coleoptere, își făceau cruce
și zburau nu prea sus, la rasul pământului. Grâul făcea implozie,
levănțica infarct, crizantema uita graiul nipon
în care se născuse.
Ce nebunie! strigau ei întorși pe glia străbună.
Iar trebuie să îngrijim mormintele, să plângem fără alean,
ne-am săturat.

Mai târziu, către obștescul sfârșit,
lucrurile se complicau, apăreau copiii
care știau pe de rost luceafărul, la steaua, stelele-n cer.
Vremea vremuia. Uruia mașina neunsă
a universului. Sângele se preschimba în clorofilă.
Nu mai puteau odihni geană pe geană.
Până s-adoarmă, încercau să rețină,
fără succes,
măcar primul vers din
nu credeam să-nvăț
a muri vreodată.