Timpul.. (frament din „Sindrom”)

…Vezi tu, îmi va spune peste mulți ani Eleni, amintirea Ordinului e atât de veche, încât
acum, de față cu tine, îmi e foarte greu să mai pot da repere cât de cât precise. Pe urmă, nu-i prea
bine lămurit: din care timp? al meu? al tău? al lui Homer sau Aron? Hai, spune tu, că tot pretinzi că te pricepi cel mai bine la timpul oamenilor…
…de un singur lucru te asigur: n-am să inventez nimic.Mulți dintre cei care cică scriu romane fac
greșala de a pune în pagină întâmplări din viața lor. Apelează la o memorie care e deja compromisă. Adică e varză! Mie îmi ajunge ce am avut, așa cum astăzi îmi este suficient prezentul…
Chiar dacă o parte din viața mea ați fost voi, cu Ordinul vostru. Care, în grecește, nu a avut și nu
va avea corespondent…
Uită-te bine la mine…îmi ești ca un frate mai mic…așa că ascultă și bagă la cap: niciodată nu
m-a chemat altfel decât Tzigaridis Eleni, cu mamă emigrantă de pe vremea lui Manolis Glezos; cu tată mort și îngropat la Yanitza. Și cu multe rude, multe și neștiute, din Creta până-n Tessalia..
Oase risipite și amestecate cu pulberea de aur a lui Alexandros Philippou Makedonon..Crede-mă,
e o povară să duci în spate o asemenea ereditate; de cele mai multe ori nefericită…nu te poți spăla
cu toate apele mării Egee…
Și pe când ea vorbea (și nu părea că are de gând să se oprească), eu încercam să-i descopăr
vagi urme din frumusețea de odinioară. Și nu reușeam…Eleni îmbătrânise, parcă se prăbușise în sine…Cu oarecare efort reușii să o văd o clipă pe mama ei, cea din fotografia făcută pe maidanul
Ordinului…La mijloc, Electra, soră-sa, cu fundă bogată în creștetul capului…La dreapta- mama,
coafată permanent, în taior bleumarin și bluză cu guler de dantelă, încheiată la gât până la ul-
timul nasture…Tristă, obosită, să fi avut pe-atunci cel mult treizeci și cinci de ani, însă părând mult mai bătrână…În stânga ea, Eleni, slabă, cu ochii deja încercănați; avea la gât cravată- fusese
făcută de curând pionieră- și pe mâneca uniformei pepit matricola bleumarin pe care erau cusute
cu ață galbenă inițialele SMM, SCOALA MEDIE MIXTĂ…

SINDROMUL PICIOARELOR NELINIȘTITE- fragment

si cum, Doamne.. ? (sindrom)

..şi cum, Doamne? Să ajung dincolo şi să dau nas în nas cu holbaţi de teapa Contabilului? cu beţivi fleşcăiţi ca Napoleon? cu pensionare vopsite în roşu-cardinal ca Mata Hari? Cu isterice nefutute din categoria Caliopiei Floci? Să mă-ntâlnesc cu mine la colţ, în chip de domnul Parkinson cu degetele pătate de nicotină, cu cele trei fire de păr rămase pe ţeasta atacată masiv de calviţie adunate chinuit în creştet? Să-mi dau bună ziua chiar mie, adică celui care şi-a ratat viaţa ca un inconştient?…Păi asta-i treabă, Doamne? N-ai putut aranja şi tu treburile mai frumos? Cu cine, Doamne, să mă plimb eu de mână prin grădina Ta?
Nabucodonosor (alt personaj sinistru!) mi-a povestit într-o zi istoria unei rude prin alianţă, bărbat la vreo şaptezeci de ani (şi acela beţiv!) care se hotărâse să termine cu viaţa…
Şi-a pus ăsta toate treburile-n ordine: şi-a plătit facturile, a făcut curăţenie desăvârşită în casă, a
lăsat pe masă un bilet (nelipsitul, tradiţionalul bilet) cu instrucţiuni post-mortem, alături de o
sumă de bani…N-a uitat să se îmbrace curat (costum negru, cămaşă abă, cravată) şi, mai ales,
(mai ales!) n-a uitat să-şi vopsească părul cărunt într-o splendidă culoare castanie…Pe urmă,
şi-a potrivit bine laţul de gât şi şi-a dat drumul…
…Nebuni, curve, beţivi, sinucigaşi…Păi, asta e grădina Ta, Doamne?
Dacă mi-ar putea citi gândurile, astea sinistre care sunt, Anestezistul mi-ar face cu siguranţă
o recomandare către alt azil. Cu gratii…
Dar nu…Probabil că doarme dus în biroul său din Foişor. Cu visele lui priapice. Cu gândurile
lui de individ pus pe chefuri şi futaiuri. Cu totala lipsă a grijei pentru ziua de mâine. Cu somnul
lui de om tânăr transpirând abundent în zemuri acre. Simt că-l urăsc. La un pas de mine respiră
Eleonora, cea pe care am atins-o abia în treacăt, nederanjată de ochiul insomniac al minţii mele..

SINDROMUL PICIOARELOR NELINIŞTITE – fragment

Imi iau pranzul alaturi de ceilalti (sindromul picioarelor nelinistite)

Îmi iau prânzul alături de ceilalţi. Ieri, Anestezistul mi-a spus că nu e bine să fiu aşa retras. Nu e recomandat la vârsta înaintată a dumitale. Trebuie să socializezi. Să te integrezi în peisaj, ce dracu`, doamne, iartă-mă..
Peisajul e o sală cu o masă unică din lemn roșcat de mahon. Seamănă cu o trapeză de mănăstire. Miros de ciorbă de zarzavat, umezeală de popotă; clinchet de tacâmuri, sorbecăieli şi toate celelalte..
Azi servim pilaf de orez cu aripioare superioare de pui. Pilaful pluteşte într-o grăsime gălbuie. Alături, un castron cu castraveţi muraţi. Pentru cine mai are dinţi.
Socializez cu Napoleon la dreapta mea, cu Contabilul şi Nabucodonosor în faţă. Locul lui Socrate, mai către fereastră, este gol.
Socrate nu mai poate să socializeze. Sau o face altundeva, la loc cu verdeaţă, printre ai lui.
Contabilul plescăie, îi ie poftă, se vede.. La final, se scobeşte între dinţi cu un pai de la mătură.
Se simte în largul lui, ne fixează cu ochi de câine sătul. Râgâie discret, îşi acoperă cu palma
buzele inexistente, se scuză politicos. Numai lume bună, ce mai..
– Ai urmărit prognoza meteo, dom`profesor? se trezeşte vorbind Caliopia Floci. Cică n-o să
vedem zăpada anul ăsta..
– Ei, cum o vrea Dumnezeu, şopteşte dus Nabucodonosor. El ne ia şi ne dă, pupa-i-aş tălpile..
– Mai mult ne ia decât ne dă, cârteşte cu venin Contabilul.
– Mai tăceţi dracu` din gură! intervine Margareta. Nici aici n-aveţi linişte..
– Dar de ce, Margaretuţo? De ce să tăcem? Vrei să ni se-aplece? N-ai auzit ce ne-a recomandat domnu` doctor? Să ştii că te spun..
– Mă doare direct în cur, îl contrează femeia pe Contabil. Toată lumea ştie că tu torni tot. Nu
poate omu` să răsufle, că tu, gata, cu flaşneta la uşa omului..
Deasupra capetelor noastre se află un luminator. Prin el pătrunde lumina de-afară. Egală ca o
pâclă vulcanică. Imposibil să pleci la drum printr-o lumină ca asta. Şi unde să te duci? Unde?
În timpul nopţii, căminul se închide. Cheia aşteaptă în buzunarul halatului grena al Eleonorei.
De fapt, nimeni nu aşteaptă să vină dimineaţa. Pentru că nimeni nu are gânduri de plecare..

SINDROMUL PICIOARELOR NELINISTITE+ fragment

Fragment din sindrom..

Locul nostru de joacă se întindea în spatele Ordinului, pe un maidan sufocat de bălării. Cucuta creștea atât de înaltă și brusturii atât de imenși, încât, când se întâmpla să plouă, ne adăposteam ca sub coroana unei păduri amazoniene. Ploaia cădea în rafale pe aceste acoperișuri prietenoase; mirosea puternic a praf înfierbântat și a seve amare; peste noi cobora o umbră vegetală verzuie, vâscoasă, parfumată ca mierea de mentă.

Uneori, ploua atât de tare încât frunzele se preschimbau în jgheaburi pe care apa se scurgea în mici torente; noi țipam de surprindere dar și de plăcere; ne strângeam unii în alții, băieți și fete; ne atingeam fără acea jenă mascată de mai târziu. Părul lui Eleni îmi intra în ochi și în gură ca o apă neagră: respiram în creștetul ei mirosind a cimbru; ea își lipise buzele de gâtul meu, murmurând doamne, doamne, fă să nu se mai termine ploaia asta a ta…

Când, după mulți ani, ne-am regăsit (absolut din întâmplare!), m-a ajutat, cu memoria ei încă tânără și agresivă, să reconstitui anii petrecuți la Ordin. Mi-am adus aminte de Aron Tulcinski, de Zambilă, cel care avea să dispară mai târziu nimeni nu a știut unde; de Homer, de Șubecu zis Muiercea, pentru că stătea toată ziua cu gura căscată lângă fusta fetelor.

În timp ce ea îmi povestea, mie mi se părea că ăștia trăiseră cu mult timp în urmă; am făcut eforturi serioase pentru a mi-i reaminti…

Se făcea că merg pe Calea Dunării, o stradă nesfârșită, pavată cu pietre de râu care, sub arșița
verii, îmi ardeau fără milă tălpile.

Am fost surprins să-i întâlnesc pe toți cei pe care îi cunoscusem cu ani în urmă- prieteni ori pur și simplu cunoștințe de-o zi…Toți rămăseseră tineri, unii aproape copii; m-am grăbit să-i mustru: netoților, râd ăștia micii de voi, maturizați-vă, așa v-au învățat părinții voștri?

Dar ei continuau să se scălămbăie, cum făceau de obicei.

Iar eu am început să râd, îmi plăcea ce făceau; pe urmă m-a podidit plânsul, plângeam de-a-devăratele cu ochii mei de albinos bolnav de nistagmus…

Singurul care îmbătrânise era Homer; era bătrân rău acum, un ins cu plete lățoase de un alb murdar. Și era orb, orb de-a binelea…

Și Homer a vorbit atunci, cu fața către ceilalți, însă ca și cum mi s-ar fi adresat mie… Vorbea
cetei de copii care îi pipăiau hainele mucegăite, cureaua din piele aproape putrezită:

– M-ați îngropat de viu, așa să știți…

SINDROMUL PICIOARELOR NELINIȘTITE – fragment

Fragment din „Sindromul picioarelor nelinistite”

Până să deschid eu uşa, privise pe fereastră. Oare ce văzuse? Marginea târgului- o lungă înşiruire de case mizere cu canapele de lemn la porţi. Toată lumea ieşise la poartă, aştepta motorul de 5. Motorul e un fel de vagon care trece de două ori pe zi de la gara nouă la gara veche şi înapoi…
Sau poate o atrăsese altă scenă. De peste calea ferată apăruse un sanitar cu o geantă de piele. Sanitarul ştie să facă injecţii babelor şi copiilor din cartier.
O căruţă cu doi cai negri cară nisip de la râu. Nisipul se mută cu tot cu râu în târg: un praf mătăsos ca o cenuşă vulcanică, fixat în pereţii caselor, în oase. Dar în oasele copiilor curge deja un râu limpede, umbrit de sălcii pe sub care vor înota ei fericiţi…
Era bolnavă şi nefericită…Ştia că nu mai are mult, ştiam şi eu asta.
„ Când va veni clipa, mă avertizează ea, şi eu am să te uit.Chiar dacă n-o să vreau, n-o să am încotro. Tu eşti singurul pe care, dacă s-ar putea, aş vrea să-l iau cu mine dincolo. Iar pe soră-mea am iertat-o, să ştii…Aşa am fost eu la viaţa asta a mea: o bleagă…”
Încă se mai putea mişca, nu-mi pierdusem speranţa că se va întâmpla ceva, o minune.
I-am propus să o scot la plimbare, era primăvară, credeam că mişcarea îi va face bine. S-a îmbrăcat lent, mie mi s-a părut în schimb că a durat o veşnicie. Şi-a pus pantalonii ei negri din velur şi o scurtă cadrilată, s-a legat la cap cu un batic, m-a luat de braţ şi aşa am coborât scările de la etajul al doilea. Şchiopăta, mergea greu, dar se vedea că-i pare bine.
„Ştiu că îţi stau pe suflet, a spus ea, mai ai şi tu răbdare”.
Mă simţeam sănătos şi idiot, încheieturile mele glisau ca unse, în timp ce ea păşea alături de mine ca o biată păpuşă dezarticulată…
„Eu m-am uitat atent la tine, când m-ai dus prima oară la spital, îţi mai aminteşti? Ne-am despărţit, tu m-ai luat în braţe, ce-o fi fost în sufletul tău nu ştiu; nu ţi-am dat voie să mă conduci până la uşa de intrare; şi, în timp ce mă depărtam, am mai întors o dată capul, dar tu erai cu spatele, te grăbeai să te aşezi pe o bancă, la umbră; obosiseşi, carevasăzică; şi chiar te-ai aşezat, ai scos un borcan cu iaurt şi un corn pe care le cumpărasei de la chioşc şi ai început să mănânci. Eu intram în spital şi tu mîncai iaurt, asta e…”

logo-darie-lazarescu-f

Artist la artiste peintre. A fost Prof la litterature. A fost Writer la Writer. A fost Freelancer la Artist Plastic. A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi. A studiat la lettere e filosofia. Trăieşte în Palilula. Din Roșiorii de Vede.

Contact Info

Braila - Romania

Copyright 2017 © Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.