din jurnal

Din jurnalul lui Artur Degeaba…

Azi l-am descoperit pe Sfântul Antoniu, protectorul groparilor. Tot azi, fără nicio legătură cu acesta, am dat câteva telefoane, mi-am făcut cursa zilnică de 1 kilometru. Am mâncat te-miri-ce, am suportat vizita câtorva rude plicticoase. Le priveam şi mă gândeam în acelasi timp cât de insuportabil pot fi eu pentru ceilalti. Mă prefăceam că le ascult cu atenţie, dar trăgeam cu ochiul la iarna blândă de afară. Zăpada se topise, strada noastră era acoperită cu o mâzgă cleioasă. Aici era chiar capătul oraşului, începutul Orientului, chiar aşa se chema strada; casele se terminau, o cărare povârnită cobora către fluviu. Fluviul se ascundea în ceaţă; îi ghiceam frământarea molcomă, hibernală. Mă gândeam că el, puternicul fluviu, e singurul în stare să se sustragă rigorilor Ordinului.

Te aştept pe tine să-mi mai povesteşti câte ceva, întâmplări din curtea aceea vastă, cu mulţi locatari. Curtea în care ai copilărit şi tu, pândind mişcările celor maturi, adulmecând nelipsitele scandaluri ale vieţii în comun. Ne înfioram de plăcere când domnul Dogaru, un distins avocat, era surprins de nevastă-sa sub ferestrele generoasei doamne Geta. Ascunsă în batrânul gutui de lângă poartă, tu îl vedeai cum bate în geam, după un semn numai de el ştiut. Mi-ai povestit că doreai cu emoţie ca acesta să-şi scoată pălăria în faţa ta, cu eleganţa uşor vetustă a anilor ’30, să te salute cu vocea lui nazală, serioasă, de magistrat proaspăt ieşit la pensie. Nimic din toate acestea nu se întâmpla, domnul Dogaru era atât de concentrat încât, din ascunzătoarea ta, îi percepeai clar bătăile inimii. Sunau ca nişte clopote, pe registre diverse. Uneori vibrau vesele, pure, ca de sărbătoare. Atunci ştiai că avocatul reuşise să se strecoare în alcovul doamnei Geta, că era fericit. Nu îndrăzneai să-ţi imaginezi ce se întâmpla acolo, în templul misterios şi cald ca un cuib – o intimitate pe care mintea ta de copilă nu o putea pătrunde. Se lăsa întunericul, pe cer se aprindeau stele sonore. Ochii îţi deveneau fosforescenţi, părul din castaniu se facea roşu incandescent, bătrânul gutui era în flăcări.

Alteori, tentativa se solda cu un eşec. Bărbatul aştepta, sperând ca dinăuntru să vină un semn; insista cu un fel de disperare mută în mişcări, până când draperia se dădea la o parte, imperceptibil, ca o elitră arămie. În fanta de intuneric apărea doamna Geta cu chimonoul ei violet aruncat neglijent pe umeri. Din gesturile nervoase, avocatul înţelegea că întâlnirea devenise imposibilă: acum nu, nu se poate, du-te. Tu, care auzeai şi cum creşte fluturele în omidă, îl simţeai pe domnul Dogaru frisonând de neputinţă. Mirosea a nefericire, aşa cum încheietura mâinii unui muribund emană un damf pătrunzător de măr verde… În cele din urmă, se depărta cu paşi lenţi, în timp ce clopotele care până adineauri ritmaseră o badinerie se pierdeau printre tufele de dalii.

Înţeleg că erai nedumerită de câte se pot întâmpla în viaţa unui om matur, agitaţia adulţilor ţi se părea inutilă şi cumva impudică. În mintea ta, oricine depăşea vârsta de douăzeci de ani intra în categoria fiinţelor aşezate, cu firul vieţii linear, cu enigmele deja consumate. De pildă, doamna Geta era o hieroglifă explicată, cu toate că în adâncul fiinţei sale păstra un secret la care tu nu aveai acces. Sabina, ajunsă deja la anii liceului, aflase de escapadele lui taică-su, însă nu facuse din asta o tragedie. Afişa o nepăsare suspectă, dacă privirile nu ar fi trădat altceva. Pe atunci, priceperea ta se oprea la limita gesturilor, dincolo de care orice tentativă de acces ţi se părea fără niciun rost. În seara când doamna Dogaru a descoperit că avocatul o vizitează pe locatara casei de la stradă, ai tot aşteptat să se întâmple ceva care să răstoarne cu fundul în sus Ordinul. În schimb, grasa şi cam slinoasa doamnă Filomela (ce nume!) s-a îndreptat către casa personală, ocolind cu grijă rondul de pansele şi regina nopţii plantat și îngrijit de maică-ta. Din prag, s-a întors către vecinii care se adunaseră tremurând de plăcere şi a rostit doar trei cuvinte:

– O curvă ordinară!… După care a deschis uşa cu grijă şi a intrat, dispărând câteva săptămâni.
Sabina, în schimb, parcă înflorise. Din acea zi, mişcările ei păreau a acoperi un prea plin interior, o satisfacţie neruşinată, ca un organ intens vascularizat. Începuse să transpire des, se îngrăşase, puţea mai rău ca o capră. Ne privea de sus. Vremea destăinuirilor deochiate trecuse. Când nu se plimba prin curtea Ordinului mişcându-şi şoldurile pline, lenevea ceasuri întregi într-un şezlong jerpelit, citind romane din seria ”Femei celebre”. Într-o bună zi, îşi oxigenă părul, îşi trase nişte cârlionţi blonzi, îşi pensă sprâncenele. Doamna Filomela o privi dezgustată, după care articulă cu vocea ei de femeie acrită de viaţă:

-Amândouă sunteţi nişte curve!…

Dacă un lucru începe urât, e ştiut că tot aşa se termină. Dar pe atunci nimeni nu putea prevede ce va aduce viitorul. Asta era lumea – se trăia de azi pe mâine…

braila - strada regala

Sindromul picioarelor nelinistite – fotografii..

…Fotografia era ruptă, tăiată cu foarfeca, parcă cineva ar fi făcut-o cu intenția de a îndepărta ceva
deranjant; de a elimina pe cineva cu orice preț…Eleni nu s-a grăbit să mă lămurească…Dar eu știu
pentru că am fost de față…Mi-am amintit de ziua aceea,deși eram și eu mic, insignifiant, o jucărie.. Cel eliminat era tatăl: masiv, cu cămașa deschisă larg la guler, i s-ar fi văzut proeminent mărul lui Adam; părul negru pieptănat peste cap; sprâncenele stufoase și nasul turtit- semn al meciuri-lor de box pe care le pierduse sau le câștigase, după cum era cazul. Și el părea trist și parcă dus, deja plecat…

Am revăzut limpede scena când cei doi soți se certaseră chiar în dimineața aceea de 1 mai,
Ziua Internațională a Celor Ce Muncesc…Mi-am mai amintit și cât de nesigură începuse să mi
se pară viața în acele momente…Era primăvară plină, împlinită; apele fluviului curgeau cu tunet
din sus, din îndepărtata Germanie; abatorul de la marginea orașului mergea la foc continuu; dimineața striga cu glasurile de copii ale mieilor sacrificați…Și pe maidan, morți de curiozitate
și strânși unul în altul- eu și Aron, și Sabina, și fetele jegoase ale fierarului Nabardac ne holbam
la cei care imortalizau clipa cea repede…

Numai Zambilă stătea pe ultima treaptă a gropii de bombă și se uita la tritonii lui…
– Se făcuse aproape de ora prânzului, am continuat eu, se vedea după umbra salcâmilor care
se micșora, se retrăgea către rădăcină; după verdele brusturilor virând către o culoare spălăcită,
dispusă în tușe subțiri, lipsite de strălucire; cel dintâi apăruse tatăl tău; aproape că te târa de mână, semn că tu nu prea erai încântată de ideea de a te lăsa imortalizată; refuzai cu încăpățâ-nare eternitatea, asta era…

Apoi, cu un pas în urmă, soră-ta Electra, neînsemnată, ignorată de toată lumea: într-un pulover cu dungi verticale, sandale negre cu baretă și șosete albe trei sferturi…
După un timp, apăruse și maică-ta, parcă înotând prin marea de cucută și lumânărică înflo-rită…

V-ați așezat ca la fotograf, apropiați, și, totuși, nu știu de ce păreați îndepărtați unul de altul, mai străini ca niciodată…Aaaașa, vă rog eu nu mișcați, nu uitați să zâmbiți, mersi, mersi…
bravo… Și poza clipei eterne, ieșise, gata, nu mai era nimic de făcut… Însă vouă, vedeam bine, vă venea să plângeți: tatăl se întorsese abia spre dimineață, de la atelier cică, unde băuse cu
prietenii, niște derbedei siniștri; țipase la tanti, mama ta, poate o și pocnise, de se auzise de la
noi din casă, crucifixul mă-tii, asta era înjurătura lui, dar de lovit numai tu știi…

SINDROMUL PICIOARELOR NELINIȘTITE- fragment…

Erau ploi calde… (sindrom..)

Erau ploi calde care, uneori, abia reușeau să umezească țărâna.
Mirosul de praf adăugat celui dulce-crud-amar de brusture era ca mirosul cărnii de om bătrân.
Ședeam strânși unul în altul, formam un singur corp. Eu îmbrățișând umărul băiețesc al lui Eleni;
Homer, ghemuit cu capul între genunchi, cu pletele blonde, feminine, tresărind de frică între două suspine. Electra, privind către Aron. Aron, cu pistruii dilatați și părul în flăcări. Eu, spunând povești despre viața mea; despre mânăstirea minoriților care mă adăpostise un timp, nedeterminat în amintirea mea. Despre padre Pelagiu și otrăvurile lui…
– Tună și fulgeră la cornul caprei, spuneam. E bine, e frumos. Ar trebui să ieșim să ne uităm.
Dinspre groapă vin în fugă, șiroind de apă, fetele lui Traian Nabardac: Oaia, Fâsca, Florica.
Toate trei sunt negre și parcă strânse de nas.
Oaia e înaltă, slabă, are gura pungă și ochi de țigan abia scăpat din pușcărie…
Fâsca e șleampătă, merge împiedicat; mănâncă cu toată gura o felie de pâine cu untură…
Florica e mică, lățoasă; poartă o fustă creață din voal roșu cu flori galbene și albastre. Fusta udă
i s-a lipit de fundul cât pumnul, de picioarele subțiri ca fusele…
Fâsca făcuse din tuburi de cucută pompe cu piston, le umpluse cu apa murdară de la groapă. Ne
dă fiecăruia câte una, vrea să ne jucăm de-a rușii și germanii. Spunea ea că a văzut la cinema un
film cu Căderea Berlinului…Hai, că a stat ploaia…
Toți vor să fie Alioșa, pentru că el nu moare niciodată. Pentru că Alioșa face parte dintre ai noștri care îi seceră până la unul pe ai lor…
Tragem la sorți, rămâne doar unul…
După ce ne-mpușcăm ca chiorii și cădem lați la pământ, bâțâind din picioare și scoțând strigăte
de durere și moarte, rămân eu- Alioșa, care mi-am câștigat dreptul de a mă da câteva ture cu tricicleta Floricăi. Florica e singura din cartier căreia taică-său i-a cumpărat o tricicletă. Ai lor
privesc geloși spre mine care, acum, am uitat de Eleni…
– Cine merge cu mine la tunel, spune Eleni, și toată lumea înoată prin brusturii încărcați de
ploaie, în care soarele se sparge în țăndări bâzâind pe la urechile noastre ca gloanțe de argint…

SINDROMUL PICIOARELOR NELINIȘTITE – fragment

Alte scrieri

scormonind

Și scormonind eu în mintea mea cea de acum

mare lucru n-am aflat: rudimente, artefacte făcute zob, pulberi brune, veșminte uzate, pantofi desperecheați de pe vremea celui împușcat- o…
Citește mai mult 
s-au-inmutit-poetii

S-au inmultit poetii

limba română tuşeşte, transpiră, gâfâie/ corabia scârţâie din toate încheieturile şi, Doamne, nicio umbră de terra ferma la orizont.
Citește mai mult 
nicio indoiala

(…………)

N-am nicio îndoială- trebuie să-mi fac urgent ordine în viață. Pentru insomniile ucigașe mut ochelarii în dreapta. Scrumiera,țigările, în stânga,…
Citește mai mult 

Jurnal

Toate ferestrele lumii larg deschise varsă flăcări. Sufletele noastre se usucă rapid ca nişte cămăşi ale durerii. În bucătăriile iadului…
Citește mai mult 

Madlena

Citesc o carte din mers- vorbe vorbe vorbe – uneori dau pur si simplu în gropi dar în general plutesc…
Citește mai mult 
11-august

11 August

În noaptea asta Perseidele îşi caută drum către ochii femeilor – ochii de ametist ai infantei încremeniţi în demenţa regală/…
Citește mai mult 
daca-as-stii-drumul-inapoi

Dacă as sti drumul inapoi

O, dacă m-aș întoarce, fii sigură că m-aș împiedica de aceleași pietre coclite, aș da în aceleași gropi; aș face…
Citește mai mult 
logo-footer

Cotidian

Despre...

Artist la artiste peintre
 
A fost Prof la litterature.
 
A fost Writer la Writer.
 
A fost Freelancer la Artist Plastic.
 
A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi
 
A studiat la lettere e filosofia
 
Trăieşte în Palilula
 
Din Roșiorii de Vede

Copyright 2017 ©  Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.


web analytics
Vizitatorii mei