Despre unul din ochii mintii mele

Scriu ( la persoana I) despre unul din ochii minții mele care se tot deschide obrăznicește, cu tot efortul meu de a-i controla mișcările. Fiecare dintre noi, fără excepție, este posesorul unei multitudini de ochi… O infinitate de globi oculari, negri, verzi, albaștri, căprui – închizându-se, deschizându-se, într-o aparentă adormire, într-o latență înșelătoare. Îmi vin în minte tablourile lui Țuculescu, desfășurări cromatice demente- care ne avertizează că, de fapt, stăm sub obiectiv douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru…
E drept, foarte puțini dintre noi sunt conștienți de asta. Cei mai mulți se plimbă naivi prin pădurea de simboluri care, aparent prietenoase, îi vânează răbdătoare, așteptând clipa (care va veni! va veni!) când se vor repezi la grumazul prăzii…
Unul din ochii minții mele se deschide. Fanta întunecată a pupilei, până adineauri relaxată, se contractă dureros, semnalizând că trupul, carnea noastră, se află în suferință. Pupila mea recepționează semnale necunoscute; bastonașele de pe retină sunt în flăcări.
Eleonora se așează iar pe marginea patului ei; relaxată, își destinde genunchii, lăsând la vedere- o , doamne!- interiorul coapselor cu acea lumină aurie-pârguite care ieri nu a putut trece neobservată de ochiul versat al minții mele. Mă simt fericit că ochiul acesta poate fi singurul care se păstrează tânăr până spre bătrânețe.
Dar mai departe? Se sparie gândul…

SINDROMUL PICIOARELOR NELINIȘTITE – fragment)

Un fragment din „Sindromul picioarelor nelinistite”

Eleonora e gata să facă prezentările; își dă seama că e inutil și se oprește. Mirosul ei de femeie încă tânără abia se mai simte printre celelalte: damfuri casnice- benzină, fasole cu cârnați, castraveți murați, parfumuri falsificate.

-Pe unde umbli, mă? sparge gheața cel mai mare. Ți-am adus portocale, cum am promis.

Eleonora se scuză și dispare ca și când n-ar fi fost. Cel mic se uită în urma ei, râde prostește:

-Tare tipa! Te-ai scos…

Și-mi face golănește cu ochiul. Nevastă-sa se face că n-aude. Pare că o doare-n cot. Sau poate nu.

-Și cum te descurci așa singur, tati? zice ea ca să se afle-n treabă. Nu ne așteptai, așa-i?

-Oricum, nu pari prea depresiv, adaugă Muk cel mare.

Așa o să-i numesc: Muk cel mare și Muk cel mic. Ca să nu se creeze vreo confuzie. Iar ele, nevestele, cred că nu mai contează. Părerea mea e că într-un cuplu căsătorit, cu acte, urmele soției se pierd printre amprentele plantare ale bărbatului, mult mai numeroase, oricum mai ferme. Iar urmele ei, ale femelei, fragile,delicate, nu spun mare lucru. Atâta doar că amprentele astea miros puternic a sălbăticiune; știam asta: trăiască Feromonia, țara în care ne naștem și unde, până la urmă, ne dăm obștescul sfârșit!

-E normal să nu fii depresiv, mai spune și Muk cel mic. Crezi că ne poți păcăli? Ai nimerit bine.
Doamne, ce copii idioți am mai făcut.

Pe urmă, au început să-mi povestească tot felul de chestii care, desigur, mă lăsau rece. Cum le merg lor afacerile cu fier vechi. Cum vecinul de vis-a-vis și-a mai ridicat un etaj la casă. Cum a murit Teofil, colegul meu de facultate, în timp ce se afla într-o excursie în Grecia. Cum și-au instalat ei la intrare camere de supraveghere…

Nici n-am simțit momentul când am încetat să-i mai ascult. Probabil că nici ei nu și-au dat seama. Dacă ar fi fost un pic atenți, ar fi remarcat că îmi examinez mâinile numărând petele cafenii și micile necroze inexplicabile, venele aproape negre, unghia arătătorului îngălbenită de tutun… Că privesc prea insistent către ușă. Că fixez tricoul turcoaz al Eleonorei, pantalonii ei de pijama cu motive florale ascunși incomplet sub pernă. Dar ei nu și nu. Îi dădeau înainte.

-Ți-am adus și cozonac. Și niște sendviciuri cu șuncă. Ai voie de la doctor? Ai unde să le ții?
-În frigider, la bucătărie, spun eu într-o doară. Trebuie să vorbesc cu Casandra…
-Casandra, pufnește Muk cel mic. Ce nume idiot! Ce părinți idioți!
-Treaba lor, pot să-și boteze progeniturile cum vor…

Din partea mea, duminicile pot să lipsească. Am gândit cu voce tare? M-au auzit? Ba nu. Îi văd: sunt impenetrabili. Ca atunci când au hotărât să mă trimită aici. Din cămăruța mea de la mansarda pe care o împărțeam cu două pisici, sechestrate și ele acolo pentru vecie. Și nu cred că îi deranjam. Erau liberi să facă ce voiau. Să se călărească noapte de noapte. Miorlăiturile
nevestelor ajungeau până la mine. Închideam ochii, dădeam sonorul televizorului la maxim. Îmi mai puneam o cafea. Mai aprindeam o țigară. Fereastra minusculă care dădea în curte scotea flăcări…

-Uite și niște hârțoage, spune ironic Muk cel mare. Să-ți mai omori timpul.

În sfârșit, se vor ridica să plece. Femeile se vor examina câteva clipe în oglinda mea cu ape verzui. Vor ieși primele pe ușă, mișcându-și șoldurile. Pe urmă ei, masculii, umplând cadrul cu gecile lor chinezești, bleumarin, cu capetele între umeri – umerii lor lați de oameni tineri.

Fragment de roman – Sindromul picioarelor nelinistite

– Ce vreme de rahat, spune Arthur. Să nu dai nici un câine afară. Parcă nici n-a fost vară. Cum îți ziceam, Eleonora, era spre sfârșitul lui mai, vară în toată regula. Se terminase totul, Vanda nu mai era, mi se părea că plutesc, parcă aveam oase pneumatice…

Întors acasă, am constatat că nu mai miroase a cadavru, Era doar o aromă abia perceptibilă, amestecată: roșcove, măr verde, puțin busuioc, fân neîntors, plouat în noaptea trecută. Ar fi trebuit să mă trăznească aerul persistent al mizeriei: transpirație și răsuflare chinuită, urină și sânge. Nimic din toate acestea. Chiar și piticii de deasupra șifonierului, și chinezii, și omuleții cu ochi oblici, și greierii obsedanți din halucinațiile Vandei își luaseră tălpășița, ca și cum n-ar fi fost..

– Eleonora, ai văzut vreodată un peisaj verde-verde după o ploaie acidă? N-aveai cum. Eu îl am și acum în fața ochilor…
Eleonora oftează, ea știe de ce, își masează tâmplele.
– Casă, spital, salon, rezervă. Repetă după mine, spune ea.
– Casă, admite Artur. Casă.
-… spital, salon, rezervă, insistă infirmiera din ea.
– Casă și atât, Eleonora.

Artur e treaz, treaz și cât se poate de lucid. Vede bine în jurul lui, totul în detaliu. Și e frumos ce vede. O vede pe Eleonora care chiar există, cu pistruii ei alcătuind constelații, cu pielea ei nefiresc albă.

Eleonora chiar ești, vie și caldă, dă-mi voie să te-ating.
– Îți dau voie dacă repeți după mine: spital, salon, rezervă…
– Știu bine că nu am Alzheimer. Doctorul mi-a pus diagnosticul fără să cerceteze prea mult. Ai Alzheimer, a spus el indiferent..

Un cuvânt nemțesc care mi-a dat fiori. Mi-a venit atunci să iau poziția de drepți, să ridic mâna în salutul nazist. Mi-a venit să strig din toți plămânii: Jawohl, mein General. Noroc că m-am abținut, altfel cine știe ce-i mai trecea prin cap. Însă, din ziua aceea, pe fișa mea de asistat s-a scris clar: Alzheimer. Probabil, primul diagnostic nimerit la fix din cariera lui de anestezist. Dracu` să-l ia!
– Nici n-ar fi frumos să-l contrazic, Eleonora, corect?
– Corect. Casă. Doar atâta știi, dom`profesor Artur Degeaba.

Pe urmă râde, râde ca la circ.

Probabil ultimul soare din anul ăsta. Artur vede cum vița de vie de sub ferestre nu mai lăcrimează. Vecinul a terminat de pus tabla pe casă. Șoseaua e liniștită. Dar acum trece un convoi de TIR-uri. Geamurile vibrează ca la cutremur. Dunărea e la doi pași, tulbure ca braga: au fost niște ploi
de nu se mai sfârșeau.

E marți și e 13, gândește Artur. Au mai fost zile de marți, 13, și au trecut.
Artur își aprinde țigara și constată că nu-i mai tremură mâna.

Jurnal VII

Max îşi aduce aminte/ cum a iubit-o el pe Eleonora/ o copilă /elevă la liceul de fete Domniţa Bălaşa/ a plăcut-o din prima/ în uniforma ei bleumarin de cadetă puberă/ i-a iubit matricola portocalie/ cu fatidicul număr 666/ talia de viespe genele păcătoase/ de nimfetă/ gleznele pururi neliniştite// a dus-o la cinema/ pentru că rula un film cu Bette Davis/ puteai muri şi învia/ de plictiseală/ şi Max a cutezat să-i atingă umărul crud/ sânii incerţi/ cam asta a fost/ apoi i-a suflat cald în ureche/ cum fac bătrânii mieilor abia născuţi/ nişte cuvinte pe care nu-şi amintea unde şi la cine le auzise/ Eli Eli lama sabachtami// i se rupsese filmul/ mahalagii fluierau băteau din picioare/ huo/ apoi s-a aprins o lumină timidă/ ecranul alb semăna perfect/ cu memoria mea de-acum

Cuburi de beton, garaje, case de raport

Cum să-ți declari dragostea pe fundalul ferestrelor unde lumina se stinge
înainte de vreme? vai cum să-ți mărturisești dragostea pe fondul sonor
al vâjâitului apei în vasele de toaletă? și cum să ajungi nemuritor
în literatura romantică a zilelor noastre/ sub balconul de unde
ți se scuipă coji de semințe în cap? lângă ușa închisă cu cifrul infernului?
pe culoarul unde s-a sinucis de curând un bătrân artist plastic
mâhnit că nu izbutise să-și vândă
nici măcar un bulgăre de fericire?
să-ți irosești tinerețea printre straturi de ceapă/ călcând orbește tufele de brumărele
sub privirile madamei Zambilă de la parter? să-ți aprinzi țigară de la țigară?
de unde Doamne rânduiala asta strâmbă să dau bună seara tranzistoarelor/
cutiilor goale de conserve/ sticlelor goale de stolicinaia/
mârâit de câinii vigilenți/ fluierat de agentul de ordine?
cum Doamne să-mi declar iubirea față de aproapele de tine
care ești tot mai departe/ în vreme ce eu îmbătrânesc
tot escaladând gardurile tale de sârmă ghimpată?
Doamne al pubelelor/ al ploilor putrede/
al mirosului de tocană sleită/
al somnului nostru de veci

logo-darie-lazarescu-f

Artist la artiste peintre. A fost Prof la litterature. A fost Writer la Writer. A fost Freelancer la Artist Plastic. A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi. A studiat la lettere e filosofia. Trăieşte în Palilula. Din Roșiorii de Vede.

Contact Info

Braila - Romania

Copyright 2017 © Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.