Fragment din „Sindromul picioarelor nelinistite”

Chestia asta cu urmăritorul mirosind a pucioasa infernului mi-a stârnit în cele din urmă convingerea că vârstnicul meu tată spiritual știa totuși ceva. Ce a reușit el atunci să-mi strecoare în suflet- mai mult prin sugestie decât prin acțiune directă- a fost sentimentul că niciodată nu ești singur cu desăvârșire. În orice moment cineva îți calcă pe urme…
Făcându-mi cu ochiul pentru a-mi da curaj, Pelagiu rosti vorbe de neînțeles pentru mine- în greaca veche ori în latinește- ANEUS PHANTASMATOS- o dată, de două, de trei ori- timp în care strângea între degetele-i grăsuțe o piatră strălu-citoare, irizată cu grăunțe de aur…
– ANEUS PHANTASMATOS, spuse el râzând.
Mângâia cu dragoste piatra aceea care, brusc, devenise atât de orbitoare, încât o clipă îmi pierdui vederea.
Îmi arătă cu mâna în direcția oțetarilor un om care părea că se oprise să-și tragă sufletul. Din depărtare, îl percepeam nu mai mult decât un punct abia mișcător, ca una din acele hemoragii cromatice pe care le proiectează retina înafară, pentru a te anunța că te așteaptă ceva rău, că în trupul și sufletul tău nu e chiar totul în regulă…
– Treaba ta, rosti Pelagiu cu o voce neutră, cum ai venit așa vei pleca…
Avea aceleași inflexiuni de indiferență ca în biblioteca lui de oase, când se străduia să-mi explice o pagină din Malleus Maleficarum a lui Tritemius din
Wurzburg- dracu` să-l pieptene pe Tritemius cu cine l-a inventat…Vedea clar că nu se lipește nimic de mine…
– Doamne, iartă-mă, a bălmăjit bătrânul. Iartă-mă, Doamne, n-am avut încotro…
Și în timp ce rostea cuvintele păcătoase și mica rugăciune de iertare, văzui că piatra își pierdea treptat strălucirea, pentru ca în cele din urmă să devină opacă și tulbure ca un mare ochi de pește mort…

(SINDROMUL PICIOARELOR NELINIȘTITE- fragment)

Fragment din Sindromul piciorelor nelinistite – 16 august

Să nu uit; să notez și iar să notez. Să consemnez. Să opresc o secundă timpul înfierbântat al minții mele.

…Cât eram de îndrăgostit de Gabi! Mă ascundeam de restul lumii, apelam la tot felul de tertipuri, numai pentru a fi alături de ea: într-un parc întunecat, prin scările de bloc, la marginea virană a unui oraș pe lângă care (îmi amintesc perfect!) curgea un râu veșnic mâlos.

În același timp, mă chinuia gândul că o înșel pe Vanda, că biata de ea nu merita așa ceva. Vedeam răsărind dreptunghiurile holografiate ale ferestrelor de la etajul al doilea unde locuiam sau locuisem cândva. Ferestrele erau luminate; siluetele unor oameni necunoscuți, preț de o clipă, topindu-se agitate, nervoase, neliniștite.

Ești bine? mă întreba Vanda de sus.
Sunt bine, răspundeam eu, înspăimântat că voi fi descoperit; chiar foarte bine, nu-ți fă griji.
Vrei să cobor până la tine?
Nu, nu, mă descurc.

Gabi se ascunsese în spatele meu, cu fața ei unică de copil vinovat. Însă Vanda apăruse rapid în scara blocului. Niciodată n-o mai văzusem așa de slabă, înaltă, aproape scheletică.

Sunt bine, am repetat. Și visul se rupea brusc, în timp ce eram basculat în alt plan: într-un parc părăsit cu chioșcurile în ruină. Iar Vanda dispăruse, inexplicabil.

Am coborât într-o hrubă în care apa de ploaie se strânsese în băltoace urât mirositoare, pline de spărturi de cărămidă și de gunoaie. Și într-un colț, dumnezeule!- o grămăjoară de cârpe însângerate; și ceva nedefinit mișca, palpita în cârpele alea. Cineva sunase deja la salvare.

Și iar am ajuns, nu mai știu cum, cu un grup de prieteni ( era și Homer acolo, și Aron, parcă și alții al căror nume nu mi-l mai aminteam) într-un aparat de zbor. Și pilotul era neatent, vorbea cu noi, râdea, își aprindea o țigară; ridică, am strigat, ridică, nu vezi dealul, nu vezi pădurea, ne prăbușim, murim.

Pe urmă am plecat pe jos către locul acela(?); ne-am întâlnit pe drum cu niște milițieni; unul dintre ei ducea în brațe ghemotocul de scutece din care acum se auzea un scâncet anemic; trăiește, am strigat fericit, a scăpat, trăiește Și un milițian- lipsit de sentimente(!)- a început să-mi povestească ceva despre mama copilului: târfa nenorocită, i-a plăcut să se crăcăneze, cățeaua…

Pe ce lume trăim, tovarășu` Artur, vine sfârșitul, îți spun eu.

Iar eu mă simțeam în sfârșit ușurat, dar foarte trist că Vanda dispăruse, slabă, săraca, scheletică, în timp ce noi eram vii și îndrăgostiți peste măsură…

Sindromul picioarelor nelinistite – fragment

In asemenea momente, navaleau peste mine toate nelinistile, toate spaimele din lume (Angst! Angste! a tipat isterizat Tulcinski, cand i-am marturisit ca nu stiu ce am – spaime, nelinisti, Angst und Sorge. El, care scapase ca prin urechile acului de lagarele nemtesti, fusese ridicat intr-o noapte a lui 1949 de rusi si trimis undeva in Siberia, „deportat ca Dostoievski”, de unde se intorsese, nu se stie prin ce minune, cativa ani mai tarziu. Imbatranise, dar, exceptand curbura spatelui si dantura distrusa, ramasese acelasi, amabil si delicat in relatiile cu locuitorii Ordinului. Am fost surprins sa constat ca in pasareasca sa germana virand spre idis, revenea obsedant cuvantul Angst.Parea a fi uitat definitiv acel miez de noapte cand in fata casei se oprise un GAZ militar din care coborasera cativa civili calcand florile mamei tale, inaintand, siguri pe ei, catre usa evreului.

-Te imbraci, iti pui in bagaj lucruri personale si mergi cu noi, dictase unul rapid, rostind vorbele ca si cum atunci ar fi descoperit ca exista. Astfel incat dentistul, buimac, nu percepuse decat un monstruos aciurigioi.

-Ordin! adaugase un altul, stergandu-si nervos picioarele pe iarba frumos adormita.

ORDIN a fost cuvantul pe care l-am auzit toti; ne treziseram la zgomotul motorului, era vara si cald, licuricii se izbeau de geamuri ca niste meteoriti minusculi. GAZ-ul torcea iritat, tulburand efluviile de miresme. Indivizii impinsesera in masina un Tulcinski speriat si transpirand abundent; demarasera in tromba, tot asa cum venisera. Am avut atunci senzatia ca intunericul tandru batand in vioriu se rupsese in doua. Am vazut clar in urma lor un culoar urat mirositor, putind a ulei ars si sudoare, intinzandu-se pana in strada. Apoi s-a lasat o tacere grea, sparta doar de vocea nefiresc de calma a lui Aron:

-Nimeni nu stie cand incepe si cand se termina viata asta a noastra. Insa eu stiu… Apoi a intrat in casa dupa maica-sa si multa vreme la ei a ars becul chior, raspandind o lumina palpainda, ca la priveghiul unui mort.

Sindromul picioarelor nelinistite – fragment

“… Nici nu realiză când privirea i se opri pe sânii unei nimfete; imaginea subţiraticei făpturi aproape că explodă, îi violentă retina, îl făcu praf…Max se scutură cuprins de groaza unei amintiri vechi, luminată intermitent ca de o scânteie electrică. Şi scânteia asta dezvălui, preţ de câteva secunde, o cameră modestă, într-un apartament dintr-un oarecare oraş de munte.
La dracu! Care oraş? Max nu reuşi să aducă aminte… Prin faţa ochilor îi trecu Nineta, cu pielea ei întunecată – ca a unei malabareze, ha, ha!

Nineta tocmai împlinise frumoasa vârstă de şaisprezece ani. Se dăduse în vânt după maşina lui de scris: Erika! Erika! O ador, gângurea ea ca o porumbiţă beată, ce-mi place banda asta dublă, cu alb şi cu roşu!
Apoi făcuse o pasiune pe jurnalul lui din armată- ţinuse un jurnal de front! Citea cu voce tare, uneori încântată, alteori strâmbând dispreţuitoare din năsucul ei de doi bani. Şi chiar ai făcut tu asta? Era să mori împuşcat din greşeală? Mâncaţi la popotă fasole cu gărgăriţe? Nu-mi vine să cred!

Îi plăceau în special pasajele în care Max se prostea declarând cât de mult o iubea pe nevastă-sa, ce dor îi era de ea şi cum visa el să se-ntoarcă acasă lângă puicuţa aia grasă, brrr! Mi se face silă…
Nineta stătea în dreptul ferestrei, se înfăşurase în perdeaua turcoaz, siluetă incertă, asexuată: poate un adolescent, poate o nimfetă derutată, gata să se arunce în gol de la etajul 5…”
(Sindromul picioarelor neliniştite – fragment)

Angst und Sorge

… Sunt spaime și neliniști… Angst und Sorge… Și multe, multe momente magice al căror înțeles îmi scapă. Cu toate că memoria mea afectivă funcționează perfect, nu reușesc, făcând un inventar rapid, să mă fixez pe ceva anume. În viața asta n-au existat războaie, nu s-au prăbușit munți și nu au apărut mări din senin; nu s-au despicat apele și nimeni nu a mers cu tălpile goale pe mare; nu s-au deschis cerurile și n-am avut vreo revelație pe munte… În schimb, s-au derulat multe momente care, admit, m-au pus pe gânduri.

Prunc fraged fiind, m-am trezit într-o dimineață de primăvară cu senzații nemaiîntâlnite până atunci, ca și cum abia m-aș fi născut. Se făcuse lumină, odaia bunicilor isca forme noi: tavanul de lemn fumuriu, soba văruită într-un alb orbitor, icoana cu un sfânt afumat , ușa larg deschisă. Se pregătea ceva…

Și un om bătrân (mai bătrân ca mine, acum) m-a luat în brațe și m-a scos afară. Țin minte: n-am protestat, poate că pluteam încă între două ape. M-am lăsat purtat către prispă (doamne, pe atunci erau încă prispe la case!); apoi el m-a așezat cu tălpile goale pe o brazdă de pământ înierbat. Țin minte iarba aceea de-atunci și pământul abia săpat cu rădăcini noi și rădăcini vechi și senzația necunoscută de răcoare; și bucuria învierii și sentimentul că voi trăi veșnic… Și că toți ceilalți, cei din jurul meu, nu vor muri niciodată. Și bătrânul m-a spălat pe față cu apă rece și, firește, mi-a făcut cruce, rostind ceva într-un grai de neînțeles…

După atâția ani, scriu toate acestea fără prea mare emoție. O amintire e ca o mică iubire lăsată în urmă, despre care nu poți spune decât că a fost, a trecut. Cu ce m-a schimbat? A mai fost viața mea la fel de-atunci înainte? Cu siguranță, nu.

Până în ziua când pe strada noastră a trecut un convoi mortuar. Mai auzeam: a murit cutare și cutare, erau evenimentele cartierului la care nu participasem. Marin Preda vorbește despre întâlnirea sa cu moartea, în timpul rebeliunii legionare se pare. A fost cutremurat, scrie el, de aspectul morții, de poziția nefirească a celui împușcat, de sângele scurs în rigolă. Atunci, spune Preda, a început aventura vieții lui. Autorul “Vieții ca o pradă” surprinde frumos momentul; literatură de mare clasă, atât și nimic mai mult.

Mortul ăsta al meu depășea imaginația copilului care încă eram. Fusese la râu, intrase înfierbântat în apă, făcuse o pneumonie rapidă și gata. Era o vară peste măsură de fierbinte; bărbatul- un gras, se umflase, se înnegrise cum nu mai văzusem negru până atunci. A mai fost viața mea la fel? În niciun caz… Vă puteați aștepta să surprind vreun moment magic, vreun catharsis, ceva…
În orice caz, mă schimbasem. Am început să am spaime, să mă strâng în mine, să mă tem. Într-o seară, m-au dus ai mei la cinema. Rula Hamlet, știți, filmul cu Lawrence Olivier. Sala- plină-ochi. Aer de nerespirat, răsuflări grele, mirosuri muncitorești. Mă ținea tata în brațe. Ca să văd ce? Stafia bătrânului rege apărând din cețuri, pe terasa de la Elsinor. Moartea prințului(nefirească și nedreaptă moarte!) și finalul cu totul e tăcere, și prințul purtat pe o targă de bunii lui prieteni îndurerați (Horațius! Horațius!). Și senzația de rău, aproape de leșin, care mă cuprinsese…

Pe urmă, se făcea că am mai crescut, și tata (același, tot el, Dumnezeule!) m-a dus într-o zi la biblioteca orășenească. Îl înscrieți și pe băiatul ăsta al meu, i-a poruncit el bibliotecarei, o brunetă clasică: păr negru strălucitor, bluză albă, tenul de o paloare de călugăriță. Și femeia m-a înscris. Și eu am rămas înscris pentru toți anii de pe urmă. Mi-a plăcut încăperea semi-întunecată, raftu-rile încărcate cu cărți, mirosul de hârtie veche. O bibliotecă de oase, mi-am zis. Pe rafturi, oase fosforescente, unele îmbrăcate în piele, altele cartonate; cotoare cu titluri negre, roșii sau aurii. Cărțile dintre cele două războaie- sărace și izolate într-o încăpere din spate. În față, la vedere, Emelian Pugaciov, Povestea unui om adevărat, Timur și băieții lui…Pe undeva, modest, Jules Verne, cu insulele lui misterioase, cu copiii căpitanului Grant, cu submarinul căpitanului Nemo. L-am iubit pe loc, eram prin clasa a III-a, și-l iubesc și acum la fel…

După niște ani buni, atingând eu vârsta îndoielilor, a întrebărilor bazate pe o logică dezgustă-toare, a silogismelor și dialecticii de doi bani- ei bine, mi-am pus următoarea problemă: ce l-a de-terminat pe tatăl acela al meu să mă ducă la bibliotecă? Și tot eu mi-am răspuns, cu precizia infa-ilibilă a omului matur: tatei îi plăcea de femeia-bibliotecară. Mărturisesc că n-am fost dezamăgit și nu l-am judecat. La urma urmei, femeia aceea îmi plăcuse și mie, din prima…A mai fost viața mea la fel după aceea? În niciun caz…

Pe urmă, tatăl castrator a dispărut: într-o zi de la sfârșitul lui mai, a plecat către Bucureștiul tinereții lui furtunoase. Și m-am trezit liber și dezarmat, neștiind încotro s-o apuc, și primăverile au fost altfel, și verile și toamnele și iernile. Uite, vorba lui Creangă, cum mă cuprinde urâcioasa întristare…

Îmi promit să nu mai vorbesc de dispariția celor din jurul meu: în fond, toată lumea face la fel – aprinde lumânări de dimineața până seara. Ce plictiseală!

logo-darie-lazarescu-f

Artist la artiste peintre. A fost Prof la litterature. A fost Writer la Writer. A fost Freelancer la Artist Plastic. A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi. A studiat la lettere e filosofia. Trăieşte în Palilula. Din Roșiorii de Vede.

Contact Info

Braila - Romania

Copyright 2017 © Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.