Caine batran, caut casa la curte

Daca un lucru incepe urat, e stiut ca tot asa se termina. Dar pe atunci nimeni nu putea prevede ce va aduce viitorul. Asta era lumea – se traia de azi pe maine. Trecusera doar cativa ani de la razboi si oamenii se fereau sa faca previziuni. Abia iesiti dintr-o aventura care nu le apartinuse, se multumeau sa constate ca totusi e bine, intrucat n-a fost mai rau. Lucrurile se asezau caldute, intr-un fagas despre care nimeni nu indraznea sa afirme ca nu e cel potrivit.. Intrase in obisnuinta tuturor a nu-si marturisi indoielile, orice comentariu se excludea de la sine. Ordinul ramanea acelasi loc uitat de lume, o insula in care vestile “de dincolo” ajungeau cu greu, uneori cu adevarul trunchiat. Ceea ce se afla parea a veni dintr-un timp de demult si nu ar fi fost de mirare daca, odata cu stirile (rare) primite prin scrisori ori prin gura vreunui ins ratacit la poarta larg deschisa a Ordinului, sa rasune si ecoul zanganitului de arme din “Razboiul celor doua roze”. Imaginatia mea o luase razna de cand Filip se apucase sa-mi povesteasca – in timp ce tragea cu acul la zdrentele saracilor – despre Siegfried si Kriemhilda si Hagen, despre comorile Rinului si piticul Alberich. N-am aflat niciodata de unde stia el, om cu patru clase primare, de toate acestea. Si, ca sa innebunesc de-a binelea, intr-o seara m-a luat de mana si m-a dus la cinematograf, unde am urmarit, cu sufletul la gura, ”Inima rece”. Acesta a fost inceputul nenorocirii vietii mele. De-atunci incolo am trait cu spaima ca un oarecare personaj tenebros, ratacitor prin intunecatele paduri germane, o sa-mi smulga inima, punand in loc un obiect nesimtitor.

In asemenea momente, navaleau peste mine toate nelinistile, toate spaimele din lume (Angst!Angste! a tipat isterizat Tulcinski, cand i-am marturisit ca nu stiu ce am – spaime, nelinisti, Angst und Sorge). El, care scapase ca prin urechile acului de lagarele nemtesti, fusese ridicat intr-o noapte a lui 1949 de rusi si trimis undeva in Siberia, ”deportat ca Dostoievski”, de unde se intorsese, nu se stie prin ce minune, cativa ani mai tarziu. Imbatranise, dar, exceptand curbura spatelui si dantura distrusa, ramasese acelasi, amabil si delicat in relatiile cu locuitorii Ordinului. Am fost surprins sa constat ca in pasareasca sa germana virand spre idis, revenea obsedant cuvantul Angst. Parea a fi uitat definitiv acel miez de noapte cand in fata casei se oprise un GAZ militar din care coborasera cativa civili calcand florile mamei tale, inaintand, siguri pe ei, catre usa evreului.

-Te imbraci, iti pui in bagaj lucruri personale si mergi cu noi, dictase unul rapid, rostind vorbele ca si cum atunci ar fi descoperit ca exista. Astfel incat dentistul, buimac, nu percepuse decat un monstruos aciurigioi.

-Ordin! adaugase un altul, stergandu-si nervos picioarele pe iarba frumos adormita.

ORDIN a fost cuvantul pe care l-am auzit toti; ne treziseram la zgomotul motorului, era vara si cald, licuricii se izbeau de geamuri ca niste meteoriti minusculi. GAZ-ul torcea iritat, tulburand efluviile de miresme. Indivizii impinsesera in masina un Tulcinski speriat si transpirand abundent; demarasera in tromba, tot asa cum venisera. Am avut atunci senzatia ca intunericul tandru batand in vioriu se rupsese in doua. Am vazut clar in urma lor un culoar urat mirositor, putind a ulei ars si sudoare, intinzandu-se pana in strada. Apoi s-a lasat o tacere grea, sparta doar de vocea nefiresc de calma a lui Aron:
-Nimeni nu stie cand incepe si cand se termina viata asta a noastra. Insa eu stiu… Apoi a intrat in casa dupa maica-sa si multa vreme la ei a ars becul chior, raspandind o lumina palpainda, ca la priveghiul unui mort.

(SINDROMUL PICIOARELOR NELINISTITE- fragment)

Angela Tocila -11 Ore – Oradea – Din jurnalul lui Darius Valcov

”Săptămâna trecută m-a luat durerea de cap. Am încercat cu de toate, am dat rigipsu jos și mi-am clătit ochii cu țărăncuța și cu grasa aia plină de celulită (cum bine a subliniat Lavinia înainte de a ne despărți)… Apoi mi-am numărat toate trei lingourile, durerea de cap nu mi-a trecut nici așa. Apoi am încercat să-mi număr banii dar n-am reușit să număr decât vreo 50 de kile iar durerea a devenit insuportabilă. Am mâncat niște icre de prohibiție pe care le-am asezonat cu fasole de la mămica, de la Călărași. M-a apucat plânsul. Până la urmă am cedat și am luat 2 pastile de algocalmin cu N-ul gravat în aur, făcute la comandă. Am făcut o gargară cu Dom Perignon și-am fost ca nou, asta până când m-a sunat prostu` de Ponta că cică să-i fac nu știu ce coduri, moment în care mi-am adus aminte ce-mi lipsește, motivul pentru care mă durea capu`… N-aveam Codul lui Da Vinci din colecție, fratele meu. Ai, să-mi bag p…a și eu băgam algocalmine și lacrimi ca prostu`… Din jurnalul lui Darius Vâlcov.

Din jurnalul lui Darius Valcov

”Mi-am căutat Rolexul sub pat și-am dat de-un Picasso. Nu știu cum a ajuns acolo. Când să deschid dulapul, mi-au căzut niște lingouri pe picioare de mi-au sărit diamantele de pe unghii. Am chemat un medic din Dubai să-mi pună piciorul în gips suflat cu platină. Până vine, îi fac un pachet cu sturioni pe care-l învelesc într-un desen de Dali, oricum era pătat cu ketchup și muștar de la niște mici. Îmi place să trăiesc uneori popular. Aseară am fost la cimitir la niște neamuri. Simțit cum sunt, nu m-am dus cu mâna goală, vreau să se știe cât îmi prețuiesc morții, așa că le-am lăsat în cavou niște bani, ca să aibă de șpăgi la Sf. Petru. Când să ies din cimitir m-am întâlnit cu niște cetățeni cu figuri fioroase care mi-au dat cu forța niște pungi de plastic de la Kaufland. N-am vrut să-i jignesc spunându-le că eu nu mănânc decât de la vită Kobe în sus, așa că m-am lăsat forțat să le primesc. Abia acasă am văzut că pungile erau pline cu bani și m-am enervat foarte tare pentru că erau euro iar eu, patriot fiind, nu concep să țin sub saltea altceva în afară de moneda națională”. Din jurnalul lui Darius Vâlcov.

Vreme trece, vreme vine…

Scriu la tastatura calculatorului, scriu oarecum presat de timp. Nu mă gândesc o secundă la caligrafia tatălui meu, om cu doar patru clase primare. Parcă am şi uitat cum îmi trimitea el răvaşe mie, om cu facultate. Cum literele făceau volute, zburau, pluteau, într-o coregrafie a păsărilor. Îmi scria de mână, bietul de el, cum învăţase între războaiele mondiale, îmi scria la o superbă tastatură a sufletului…

Eliminarea treptată (şi aproape inevitabilă) a scrisului de mână mi se pare una din monstruozităţile vremurilor pe care le trăim. Nu mă refer la vechea caligrafie – o veritabilă artă – însuşită de marea majoritate a celor care azi nu mai sunt. Aceea s-a dus, a trecut. Eu merg în timp mai aproape de zilele noastre, în acel moment când am conştientizat că mă pot exprima prin coordonarea sufletului cu mâna, aşa cum făceau scribii vechiului Egipt. Papirusurile sunt o mândrie a omenirii. Piatra aceea pe care am văzut-o la Louvre şi care a dezlegat enigmele Egiptului antic e o minune.

Îmi scriu cărţile de mână, cu stiloul…

Am mai uitat frumuseţea literei „a”, nu mai zăbovesc asupra şerpuirii lui „s”. Trec rapid peste rânduri, tai, şterg, corectez. Mă grăbesc şi eu, ca toţi cei din ziua de azi. Ştiu să tastez destul de repede şi la computer. Calculatorul mă apropie de cuvântul tipărit. E şi asta una din multele slăbiciuni ale oamenilor mai… copţi.

Dar mă gândesc la efectul devastator pe care îl va avea înlocuirea scrisului de mână cu aşa-zisele abilităţi… Va dispărea o deprindere dobândită în mii de ani, va fi anulată o zonă importantă din cultura omului. Cât despre ce se va întâmpla mai departe cu noua generaţie, mi-e şi frică să-mi închipui! (Darie Lăzărescu)

(Apărut în Cronica Veche, ianuarie, 2015)

Fotografii a ceea ce se vede

Ca scriitor eu doar execut fotografii a ceea ce văd, în cuvinte. Dacă scriu despre sadism este pentru că acesta există. Nu eu l-am inventat şi dacă ceva oribil se petrece într-una dintre cărţile mele este pentru că astfel de lucruri se întâmplă în vieţile noastre de zi cu zi. Nu sunt de partea răului, în cazul în care un astfel de lucru există în abundenţă. În ceea ce scriu nu sunt întotdeauna de acord cu ce se întâmplă şi nici nu lâncezesc în mocirlă doar de dragul de a face asta. De asemenea, este interesant de observat că oamenii care îmi ironizează munca par a trece cu vederea secţiunile care conţin bucurie, dragoste şi speranţă, şi chiar există astfel de secţiuni. Zilele mele, anii mei, viaţa mea au văzut urcuşuri şi coborâşuri, lumini şi întunecimi. Dacă aş scrie în continuu şi numai despre lumină fără să menţionez celelalte lucruri, atunci, ca şi artist, aş fi un mincinos. (Charles Bukowski)

logo-darie-lazarescu-f

Artist la artiste peintre. A fost Prof la litterature. A fost Writer la Writer. A fost Freelancer la Artist Plastic. A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi. A studiat la lettere e filosofia. Trăieşte în Palilula. Din Roșiorii de Vede.

Contact Info

Braila - Romania

Copyright 2017 © Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.