A pleca din poezie

A pleca din poezie
în altă direcţie
e ca şi cum te-ai trezi
într-un oraş străin,
undeva prin Volta Superioară –

Nu cunoşti pe nimeni,
nu vorbeşti limba,
la hotel nu găseşti loc –
aşa că îţi odihneşti oasele
în singurul lor parc municipal
fără furnici carnivore.

Imediat apar gardienii
şi îţi ard o amendă de nu te vezi
pentru că ai început să vorbeşti
cu subiect şi predicat
în fraze care nu spun altceva
decât că ţi-e foame,
decât că ţi s-a făcut de sex,
decât că ţi s-a făcut de o moarte
ca oricare alta.

Micul Zeu al Ploii

Uneori
când te simțeai părăsit/
uitat de toți sfinții/
desenai pe nisip cu degetul
chipul Micului-Zeu-Hermafrodit-al-Ploii/
un fel de femeie a nimănui-
o incertă damă de companie/

Era frumoasă muierea
cu orbitele-i goale
în care (ți-amintești?) pluteau două frunze
de ceai englezesc-
poate aceeași femeie care-ntr-o seară
se apropiase pe nesimțite
de masa ta
și tăcea și tăcea
de nu se mai oprea/

Și întrucât ți-a plăcut să asculți
cum ploua cu regretele ei
de-acum o sută de ani/
ai scos pachetul
și i-ai oferit
ultima ta țigară

Quotidian

În septembrie
se dă liber la nunți. Defilăm
în limuzinele noastre albe, prelungi ca niște sicrie
regale. Împărțim mărunțiș cerșetorilor
cu tatuaje albastre. Gândim: fericiți cei săraci cu duhul,
pe ei nu-i întrebă nimeni de nume, dacă au unde
să pună capul, dacă le spune cineva
noapte bună. Și chiar ne prefacem
că vărsăm o lacrimă, cel mult două.

Ne aprindem lent un trabuc cubanez. Privim
cu dispreț mulțimea de cărți vechi
care încep să moară
în biblioteca de oase. Scrutăm
concupiscent gașca de cărți tinere
prea atente cu tenul lor de infante,
cărți fragede cu sexul la vedere.

Dintr-o poză ne privește blajin
mama în chip de mireasă puberă
cu jartiera ei roz mâncată de vreme.
E septembrie, s-a dat liber la nunți, liber la
mireasma dulceagă
a poveștilor din copilărie.

Navigăm neglijent prin mulțimea
de elfi în mizerie, care umilă
ne face loc, prefăcându-se
veșnică, sătulă, preafericită.

Imbata-te

Îmbată-te/
fă-te praf și pulbere/
rescrie limba mamei tale
în textele pietrei de la Rosetta/
iubește femeia Solweig
răsărită din ceața
înfriguratului Nord/

iubește-o
până la arderea vostră de tot

Scotocind prin lada de zestre a femeii

am aflat întuneric felurit-
unul mătăsos ca foşnetul rochiei de bal
de un albastru electric/
un altul aspru
ca vocea bărbatului venit de la oaste –
erau acolo teancuri-teancuri de beznă cosmică/
mâinile mele de alchimist încercau să precipite
mâhnirea gri a ploii de toamnă
în praf scânteietor de alexandrit/
cineva ofta ţesând o pânză
începută în urmă cu douăzeci de ani/

erau şi suspine de dragoste
înmormântată prea repede
şi zgomot de uşi trântite/ de ferestre închise/
şi paşii cuiva despre care
istoria apocrifă a vieților noastre
nu pomeneşte nimic/

am închis încet/
pulberea
s-a întors în sine
ca o stea sătulă de viaţă.

logo-darie-lazarescu-f

Artist la artiste peintre. A fost Prof la litterature. A fost Writer la Writer. A fost Freelancer la Artist Plastic. A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi. A studiat la lettere e filosofia. Trăieşte în Palilula. Din Roșiorii de Vede.

Contact Info

Braila - Romania

Copyright 2017 © Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.