Florin Toma – Soarta domnului Lazarescu

Miscellanea – Florin Toma – SOARTA DOMNULUI Lăzărescu

…în Viața Românească, nr.5-6- 2015…

Soarta domnului Lăzărescu. Undeva, într-o ficţiune personală, există un stabiliment, pe care l-am numit Spitalul de Plăceri Nervoase (o să vedeţi mai la vale de ce am amintit acest detaliu!). Darie Lăzărescu este un poet, pictor şi sceptic care, acum, trăieşte la Brăila, dar a peregrinat biografic destul de mult prin această ţară, împins de la spate de loviturile nemiloase ale destinului. Dar, din fiecare loc, şi-a luat nestingherit tainul de mohoreală. În general, poeţii au un pandant epic, o parabolă în care-şi făuresc căuşul de linişte nervoasă (atât de trebuincioase unui poet, în procesul metabolic al revelaţiilor sale!).

Imaginea alegorică pe care mi-o inspiră Darie Lăzărescu – acest vieţaş hiper-sensibil prea-mâhnit, prea-nemărginit în tristeţe şi prea-nemulţumit de prea-puţinul ce-i este dat, în general, gânditorului suferind (în afară, fireşte, de para-logica lipicioasă a versurilor sale şi de instrumentarul specific trubadurului!) – este cea a Căuzaşului împuşcat de un glonţ din rubin (ce se găsesc de vânzare, slavă Domnului, la fiecare colţ de stradă!). Glonţul de diamant al disperării fără leac. O disperare frumoasă, trupeşă, în putere, nebolită, nedefectă, salubră, plesnind de sănătate, cu toţi dinţii în gură şi analizele la zi, făcute la circa medicală. De partea cealaltă, Căuzaşul este Maestrul testabil şi incontestabil al tuturor cauzelor pierdute. Închipuitorul de fulminante căderi neantice (şi ne-antice, adică moderne!). Proprietarul cu acte-n regulă al marilor deraieri izbândite. Artizanul dibaci al virajelor nereuşite. Îmblânzitorul tenace şi viclean al eşecurilor nobile, blazonate, dar veninoase. Mehenghiul mitocoselilor pururi fără izbândă. Sau, dacă vreţi, heruvimul sârguincios al angoaselor puse bine la îngrăşat.

Recentul său volum de versuri, Colivie pentru licurici şi greieri, apărut la Editura Vocativ, sprijină cu asupra de măsură observaţia critică constructivă (sic!) că poetul a ascultat negreşit sfatul medicului său descurajant şi a înţeles – dar, mai ales, aplicat întocmai – ighemoniconul. Cum că e musai să urmeze o cură de zen liric (cu capul şi cu penelul, căci tablourile sale măiestrite coboară direct din tăriile aceloraşi ţinuturi de basm ale geografiei sale angstioase!), cu scopul de a-şi ţine apelpiseala vie şi exasperarea cât mai sănătoasă. Ceea ce şi face (că altuia nu-i place, asta-i altă gâscă-n altă traistă!). Oricum, pare o terapie mult mai eficientă decât xanaxul luat dimineaţa pe stomacul gol sau decât tratamentul halucinatoriu (cu pastile de „zauberberg”!!), dintr-un aşezământ medical cu specific de tratare a îndârjelii grefate pe ideea fixă, aşezat, de regulă, la aer curat, în marginea unei păduri(!). Poezia sa e o continuă peregrinare printre nenumăratele cadavre existenţiale, a căror singură utilitate este aceea de a ajuta la întreţinerea deznădejdii. La nutrirea anxietăţii. E ca un peisaj după bătălie (de fapt, ca să fim sinceri, bătălie după bătălie!), printre care, el, poetul, Denunţătorul de suferinţă, se mişcă natural şi dezinvolt, aplecându-se, când şi când, spre a controla putrefacţia exemplelor. Rateurile sale ţipătoare de weltanschauung, parapoanele sale, scârbele sale, lehămiselile sale, pricinuirile sale, sastiselile sale – sunt tot atâtea chipuri ale unor obsesii reuşite în uzina duduind de versabilitate a poeziei sale. Da, măcar ele, temele (şi temerile, normal, ce credeaţi?!), să fie victorioase! Cum ar fi, de exemplu: femeia cu sexul ei simandicos şi cumsecade, carnavalul eroto-grotesc din salonul fantasmelor personale (unde se aruncă „petarde în balcon la tanti Elvira”!!), imaginea blurată de emoţie a Tatălui idolatrizat cuviincios (ici-colo, mai apare şi câte o litanie prudent-evlavioasă către Celălalt Tată!), apoi învăţături pentru minte, inimă şi tevatură către Fiii săi, urmate de indefiniţii trans-lucide ale Poeziei (văzută, de pildă, ca o My Fair Lady de Dachau, care vinde imortele!) ori testimoniale nevricoase despre durere, fiinţare şi greu. Dacă ni s-ar interna toţi poeţii în născocitul meu Spital de Plăceri Nervoase, cred că Darie Lăzărescu ar intra în prima serie. Acolo îl aşteaptă glonţul său din rubin. Care, la fel ca şi în parabola „În faţa Legii”, a lui Franz Kafka, îi este destinat doar lui.

http://www.viataromaneasca.eu/articole/30_miscellanea/2161_soarta-domnului-lazarescu.html

Leave a comment



Alte scrieri

frumoasa mai e poezia

Frumoasă mai e poezia pe care n-o scrii!

Stai la masa de scris și ea nu mai vine. Bei un alcool anonim cu un amic anonim și ea…

Agapa

Uneori mi se pare că vorbesc cu vocea ultimului Arhaeopteryx/ însă chiar dacă aș sorbi un vin din hrubele regilor-soare…
logo-footer

Cotidian

Despre...

Artist la artiste peintre
 
A fost Prof la litterature.
 
A fost Writer la Writer.
 
A fost Freelancer la Artist Plastic.
 
A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi
 
A studiat la lettere e filosofia
 
Trăieşte în Palilula
 
Din Roșiorii de Vede

Copyright 2017 ©  Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.


web analytics
Vizitatorii mei