Fragment de roman – Sindromul picioarelor nelinistite

– Ce vreme de rahat, spune Arthur. Să nu dai nici un câine afară. Parcă nici n-a fost vară. Cum îți ziceam, Eleonora, era spre sfârșitul lui mai, vară în toată regula. Se terminase totul, Vanda nu mai era, mi se părea că plutesc, parcă aveam oase pneumatice…

Întors acasă, am constatat că nu mai miroase a cadavru, Era doar o aromă abia perceptibilă, amestecată: roșcove, măr verde, puțin busuioc, fân neîntors, plouat în noaptea trecută. Ar fi trebuit să mă trăznească aerul persistent al mizeriei: transpirație și răsuflare chinuită, urină și sânge. Nimic din toate acestea. Chiar și piticii de deasupra șifonierului, și chinezii, și omuleții cu ochi oblici, și greierii obsedanți din halucinațiile Vandei își luaseră tălpășița, ca și cum n-ar fi fost..

– Eleonora, ai văzut vreodată un peisaj verde-verde după o ploaie acidă? N-aveai cum. Eu îl am și acum în fața ochilor…
Eleonora oftează, ea știe de ce, își masează tâmplele.
– Casă, spital, salon, rezervă. Repetă după mine, spune ea.
– Casă, admite Artur. Casă.
-… spital, salon, rezervă, insistă infirmiera din ea.
– Casă și atât, Eleonora.

Artur e treaz, treaz și cât se poate de lucid. Vede bine în jurul lui, totul în detaliu. Și e frumos ce vede. O vede pe Eleonora care chiar există, cu pistruii ei alcătuind constelații, cu pielea ei nefiresc albă.

Eleonora chiar ești, vie și caldă, dă-mi voie să te-ating.
– Îți dau voie dacă repeți după mine: spital, salon, rezervă…
– Știu bine că nu am Alzheimer. Doctorul mi-a pus diagnosticul fără să cerceteze prea mult. Ai Alzheimer, a spus el indiferent..

Un cuvânt nemțesc care mi-a dat fiori. Mi-a venit atunci să iau poziția de drepți, să ridic mâna în salutul nazist. Mi-a venit să strig din toți plămânii: Jawohl, mein General. Noroc că m-am abținut, altfel cine știe ce-i mai trecea prin cap. Însă, din ziua aceea, pe fișa mea de asistat s-a scris clar: Alzheimer. Probabil, primul diagnostic nimerit la fix din cariera lui de anestezist. Dracu` să-l ia!
– Nici n-ar fi frumos să-l contrazic, Eleonora, corect?
– Corect. Casă. Doar atâta știi, dom`profesor Artur Degeaba.

Pe urmă râde, râde ca la circ.

Probabil ultimul soare din anul ăsta. Artur vede cum vița de vie de sub ferestre nu mai lăcrimează. Vecinul a terminat de pus tabla pe casă. Șoseaua e liniștită. Dar acum trece un convoi de TIR-uri. Geamurile vibrează ca la cutremur. Dunărea e la doi pași, tulbure ca braga: au fost niște ploi
de nu se mai sfârșeau.

E marți și e 13, gândește Artur. Au mai fost zile de marți, 13, și au trecut.
Artur își aprinde țigara și constată că nu-i mai tremură mâna.

Leave a comment



Alte scrieri

ultraviolet

Ultraviolet

Tristă cam prea tristă – spunea bătrâna franţuzită întorcându-mi biografia când pe dos când pe faţă – fără rost viaţa…

Feisbucu’ e plin de nebuni…

Cei mai mulţi sunt nebuni frumoşi, au umor, fără ei am căsca de plictiseală. Ţăcăniţi de toate dimensiunile, vârstele şi…
nicio indoiala

(…………)

N-am nicio îndoială- trebuie să-mi fac urgent ordine în viață. Pentru insomniile ucigașe mut ochelarii în dreapta. Scrumiera,țigările, în stânga,…
logo-footer

Cotidian

Despre...

Artist la artiste peintre
 
A fost Prof la litterature.
 
A fost Writer la Writer.
 
A fost Freelancer la Artist Plastic.
 
A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi
 
A studiat la lettere e filosofia
 
Trăieşte în Palilula
 
Din Roșiorii de Vede

Copyright 2017 ©  Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.


web analytics
Vizitatorii mei