Fragment din sindrom..

Locul nostru de joacă se întindea în spatele Ordinului, pe un maidan sufocat de bălării. Cucuta creștea atât de înaltă și brusturii atât de imenși, încât, când se întâmpla să plouă, ne adăposteam ca sub coroana unei păduri amazoniene. Ploaia cădea în rafale pe aceste acoperișuri prietenoase; mirosea puternic a praf înfierbântat și a seve amare; peste noi cobora o umbră vegetală verzuie, vâscoasă, parfumată ca mierea de mentă.

Uneori, ploua atât de tare încât frunzele se preschimbau în jgheaburi pe care apa se scurgea în mici torente; noi țipam de surprindere dar și de plăcere; ne strângeam unii în alții, băieți și fete; ne atingeam fără acea jenă mascată de mai târziu. Părul lui Eleni îmi intra în ochi și în gură ca o apă neagră: respiram în creștetul ei mirosind a cimbru; ea își lipise buzele de gâtul meu, murmurând doamne, doamne, fă să nu se mai termine ploaia asta a ta…

Când, după mulți ani, ne-am regăsit (absolut din întâmplare!), m-a ajutat, cu memoria ei încă tânără și agresivă, să reconstitui anii petrecuți la Ordin. Mi-am adus aminte de Aron Tulcinski, de Zambilă, cel care avea să dispară mai târziu nimeni nu a știut unde; de Homer, de Șubecu zis Muiercea, pentru că stătea toată ziua cu gura căscată lângă fusta fetelor.

În timp ce ea îmi povestea, mie mi se părea că ăștia trăiseră cu mult timp în urmă; am făcut eforturi serioase pentru a mi-i reaminti…

Se făcea că merg pe Calea Dunării, o stradă nesfârșită, pavată cu pietre de râu care, sub arșița
verii, îmi ardeau fără milă tălpile.

Am fost surprins să-i întâlnesc pe toți cei pe care îi cunoscusem cu ani în urmă- prieteni ori pur și simplu cunoștințe de-o zi…Toți rămăseseră tineri, unii aproape copii; m-am grăbit să-i mustru: netoților, râd ăștia micii de voi, maturizați-vă, așa v-au învățat părinții voștri?

Dar ei continuau să se scălămbăie, cum făceau de obicei.

Iar eu am început să râd, îmi plăcea ce făceau; pe urmă m-a podidit plânsul, plângeam de-a-devăratele cu ochii mei de albinos bolnav de nistagmus…

Singurul care îmbătrânise era Homer; era bătrân rău acum, un ins cu plete lățoase de un alb murdar. Și era orb, orb de-a binelea…

Și Homer a vorbit atunci, cu fața către ceilalți, însă ca și cum mi s-ar fi adresat mie… Vorbea
cetei de copii care îi pipăiau hainele mucegăite, cureaua din piele aproape putrezită:

– M-ați îngropat de viu, așa să știți…

SINDROMUL PICIOARELOR NELINIȘTITE – fragment

Leave a comment



Alte scrieri

Oameni adevarati..

Soldatul împușcă oameni adevărați. oameni care cad în ierburi adevărate sângerând până la moarte. groparul îngroapă oameni pe cale să…

Feisbucu’ e plin de nebuni…

Cei mai mulţi sunt nebuni frumoşi, au umor, fără ei am căsca de plictiseală. Ţăcăniţi de toate dimensiunile, vârstele şi…

Oglinda

Am îmbătrânit rău strecoară Max printre dinţi în timp ce se bărbiereşte – am îmbătrânit şi m-am prostit vorbesc cu…
logo-footer

Cotidian

Despre...

Artist la artiste peintre
 
A fost Prof la litterature.
 
A fost Writer la Writer.
 
A fost Freelancer la Artist Plastic.
 
A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi
 
A studiat la lettere e filosofia
 
Trăieşte în Palilula
 
Din Roșiorii de Vede

Copyright 2017 ©  Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.


web analytics
Vizitatorii mei