Fragment din Sindromul piciorelor nelinistite – 16 august

Să nu uit; să notez și iar să notez. Să consemnez. Să opresc o secundă timpul înfierbântat al minții mele.

…Cât eram de îndrăgostit de Gabi! Mă ascundeam de restul lumii, apelam la tot felul de tertipuri, numai pentru a fi alături de ea: într-un parc întunecat, prin scările de bloc, la marginea virană a unui oraș pe lângă care (îmi amintesc perfect!) curgea un râu veșnic mâlos.

În același timp, mă chinuia gândul că o înșel pe Vanda, că biata de ea nu merita așa ceva. Vedeam răsărind dreptunghiurile holografiate ale ferestrelor de la etajul al doilea unde locuiam sau locuisem cândva. Ferestrele erau luminate; siluetele unor oameni necunoscuți, preț de o clipă, topindu-se agitate, nervoase, neliniștite.

Ești bine? mă întreba Vanda de sus.
Sunt bine, răspundeam eu, înspăimântat că voi fi descoperit; chiar foarte bine, nu-ți fă griji.
Vrei să cobor până la tine?
Nu, nu, mă descurc.

Gabi se ascunsese în spatele meu, cu fața ei unică de copil vinovat. Însă Vanda apăruse rapid în scara blocului. Niciodată n-o mai văzusem așa de slabă, înaltă, aproape scheletică.

Sunt bine, am repetat. Și visul se rupea brusc, în timp ce eram basculat în alt plan: într-un parc părăsit cu chioșcurile în ruină. Iar Vanda dispăruse, inexplicabil.

Am coborât într-o hrubă în care apa de ploaie se strânsese în băltoace urât mirositoare, pline de spărturi de cărămidă și de gunoaie. Și într-un colț, dumnezeule!- o grămăjoară de cârpe însângerate; și ceva nedefinit mișca, palpita în cârpele alea. Cineva sunase deja la salvare.

Și iar am ajuns, nu mai știu cum, cu un grup de prieteni ( era și Homer acolo, și Aron, parcă și alții al căror nume nu mi-l mai aminteam) într-un aparat de zbor. Și pilotul era neatent, vorbea cu noi, râdea, își aprindea o țigară; ridică, am strigat, ridică, nu vezi dealul, nu vezi pădurea, ne prăbușim, murim.

Pe urmă am plecat pe jos către locul acela(?); ne-am întâlnit pe drum cu niște milițieni; unul dintre ei ducea în brațe ghemotocul de scutece din care acum se auzea un scâncet anemic; trăiește, am strigat fericit, a scăpat, trăiește Și un milițian- lipsit de sentimente(!)- a început să-mi povestească ceva despre mama copilului: târfa nenorocită, i-a plăcut să se crăcăneze, cățeaua…

Pe ce lume trăim, tovarășu` Artur, vine sfârșitul, îți spun eu.

Iar eu mă simțeam în sfârșit ușurat, dar foarte trist că Vanda dispăruse, slabă, săraca, scheletică, în timp ce noi eram vii și îndrăgostiți peste măsură…

Leave a comment



Alte scrieri

Blague

Mâine domnule e octombrie- alfabetul nefericirii a ajuns deja la litera O- octombrie octopus origami orgasm- de mâine toată lumea…

Ah, ninge!

Ah ninge ca şi cum tâmplelor mele le-ar fi fost dor de căldura pierdută a palmelor tale/ de răvașele tale…

Poza cu Dumnezeu

Mă tot întreb cine-i tipul ăsta cu eul atrofiat artritic artistic artizanal- cutare îl ignoră/ altcineva îl sugrumă cu îmbrăţişările…
logo-footer

Cotidian

Despre...

Artist la artiste peintre
 
A fost Prof la litterature.
 
A fost Writer la Writer.
 
A fost Freelancer la Artist Plastic.
 
A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi
 
A studiat la lettere e filosofia
 
Trăieşte în Palilula
 
Din Roșiorii de Vede

Copyright 2017 ©  Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.


web analytics
Vizitatorii mei