Pe strazile lui Nichita

Într-o vreme a boemiei sale fie voluntară, fie impusă de împrejurări neprielnice, Nichita şi-a avut adăpostul pe numeroase străzi bucureştene. Prietenii, puţini la început, cu toţi nababi ai sărăciei, îl găzduiau frăţeşte. Proaspătul absolvent al Facultăţii de filologie nu aducea cu sine nimbul gloriei(nici n-apucase să încredinţeze ceva tiparului), ci atributele unei minunate personalităţi umane: imaginaţie incandescentă, imensă generozitate, bună-cuviinţă, humor, inefabilul gesturilor, apetenţa farsei nesuparatoare. Aducea şi o neţărmuită dragoste pentru poezie, într-un moment când poezia era hingherită. Dintre străzile pe care pietonii îi puteau întâlni frecvent silueta de svelteţe regală şi chipul serafic, amintesc cinci: Gutemberg, Pictor Stahi, Bulevardul Republicii, Intrarea Spătarului, Nerva Traian. Aici trăiau în anonimat subsemnatul, Grigore Hagiu, Modest Morariu, Mircea Ivănescu şi Nicolae Breban. În alt timp şi-n circumstanţe diferite, noi străzi ale Capitalei l-au adoptat sarutandu-i umbră romantică – perimetre în care găsea găzduire la Aurel Covaci, Adrian Păunescu, Constantin Chiriţă, Gheorghe Tomozei şi Ion Drăgănoiu. Fiecare, în parte, îi oferă căldură prieteniei sfinte, ferindu-l totodată de belele în care dragul de Nini, teribil de nepractic, se vara el însuşi. Autorul Necuvintelor a locuit şi-n multe alte case primitoare. Unele au fost cuibul sau de înger, citadela să de aur – menţionarea lor îi revine biografului de mâine.

Pe Gutemberg 16A, într-o mansardă să n-o doreşti nici duşmanului, Nichita şi-a petrecut veacul lângă mine doi ani, iar în idilică Băneasa, următoarea mea „reşedinţa”, încă doi ani. Sunt locuri umile, unde cavalerul suavelor nepăsări zămislise o parte a poemelor alcătuind volumele Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor, primele trepte ce anunţau triumful, strălucitorul sau triumf poetic. Gândurile obsesiile mele stăruie asupra chiţimiei din Gutemberg, străduţă somnoroasă, plasată la un pas de Teatrul Municipal. Ajungeai la ea căţărându-te „printr-un burlan de piatră”, cum scrisese Fănuş Neagu, rătăcit cândva în acel iad. Hrană noastră cea de toate zilele şi nopţile era ceaiul negru şi amar, tutunul făliţilor. Uneori, duminicile dimineaţă Nini pleca la Ploieşti revenind seară cu sufertaşul plin. Aducea de regulă găluşte, după care eu, nicidecum el, mă prăpădeam. Dar îndestulătoare. Un poem de-al sau, publicat în Steaua, evocă ambianţa şi starea de spirit ce guvernau o existenţa precară, susţinută însă de măreţ idealism:

Pe strada Gutenberg într-o mansardă
Demult, beţiile cu ceaiuri negre
Făceau aldinele să ardă
Pe zidurile răzuite negre.
Mari hărţi de fum purtînd cocardă
O luna strălucind din cercuri negre
Noi doi visam o mare artă
Cu versuri albe versuri negre
O inima dinamitardă
Bătea-n ciolanele noi, negre
şi lungi, şi-n creştere bastarda
hrănite doar cu ceaiuri negre
Pe strada Gutenberg într-o mansardă,
Pe strada Gutenberg într-o mansardă,
Pe strada Gutenberg într-o mansardă…

Iată-mă înfăţişând o fărâmă de amintire, cât bătaia de aripa a fluturelui, o simplă „respirare”. Mi-e greu, mi-e imposibil să invoc fiinţă lui Nichita la timpul trecut. Bălaiul, adolescentul dintotdeauna, stă în faţă mea vorbind şi cântând şi vorbind, deşi în decembrie o mie nouasute optzeci şi trei măreţia frigului l-a mutat definitiv pe stradă aştrilor, în vecinătatea marilor. Şi, apoi, formulez firească întrebare: Ce se cuvine să spui întâi şi întâi despre o viaţă că a să? Rânduri închinate poetului Nichita Stănescu aşterne uşor doar persoană care l-a cunoscut superficial. Fiecare zi în preajma acestui fantastic vrăjitor al verbului românesc, constituie un român. Sice român? Aproape trei decenii desfăşurate sub constelaţia prieteniei(din care scad trei luni, aparţinând animozităţii), copleşesc. Ne-am îmbrăţişat prima dată în anul 1955, când mi-a cumpărat toate cărţile(se înţelege, pe datorie) pe care le expusesem spre vânzare în holul Universităţii. Curând ne-am înhămat la căruţă mizeriei, o rabla pe roţi cu hulube franţe-n hârtoapele cotidianului. Dar noi eram tineri şi puternici, ştiam zborul înălţimilor izbăvitoare. Am împărţit asemenea unor soldaţi hârşâiţi coajă de pâine şi ţigară, ne-am cocoloşit în prezenţa soţiilor drastice, am pus la cale soţii duioase, am închinat pahare, ne-am citit şi răscitit reciproc poemele. Sunând ceasuri faste, am străbătut meleaguri străine, singuri sau cu fraţii Anghel Dumbrăveanu şi Adam Puslojic, cu Nas Titi, admirabilă noastră călăuză sufletească. Oare pe câte străzi ale ţării şi lumii ne-au răsunat paşii, cuvintele, râsul hohotitor? Traiectorii, itinerarii fascinante, imprimate puternic în letopiseţul aducerilor-aminte. Descătuşat de emoţiile prea vii, numai şi numai atunci voi încerca să adaug şi eu o pată de culoare, măcar una singură, portretului nichitian, care se cere împlinit pe măsură fiinţei sale mepierioare.

Petre Stoica – Caligrafie şi culori, Editura Cartea Românească, 1984
– cu Petre Stoica şi Nichita Stanescu
.

Leave a comment



Alte scrieri

editia de seara

Editia de seara

Aş fi vrut să-ţi scriu cel mai frumos poem de dragoste din câte s-au cântat în falset la colţuri de…
eva sorina

Eva Sorina a deschis o carte…

pupa-i-aş urma până s-o transforma iar copilă!…

Flash (antique)

Îmi placi tu ca femeie nu scrierile tale filosofice despre dialectica vaginului/ piciorul tău dezgolit până sus pe scara vagonului…
logo-footer

Cotidian

Despre...

Artist la artiste peintre
 
A fost Prof la litterature.
 
A fost Writer la Writer.
 
A fost Freelancer la Artist Plastic.
 
A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi
 
A studiat la lettere e filosofia
 
Trăieşte în Palilula
 
Din Roșiorii de Vede

Copyright 2017 ©  Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.


web analytics
Vizitatorii mei