Sindromul picioarelor nelinistite – fotografii..

…Fotografia era ruptă, tăiată cu foarfeca, parcă cineva ar fi făcut-o cu intenția de a îndepărta ceva
deranjant; de a elimina pe cineva cu orice preț…Eleni nu s-a grăbit să mă lămurească…Dar eu știu
pentru că am fost de față…Mi-am amintit de ziua aceea,deși eram și eu mic, insignifiant, o jucărie.. Cel eliminat era tatăl: masiv, cu cămașa deschisă larg la guler, i s-ar fi văzut proeminent mărul lui Adam; părul negru pieptănat peste cap; sprâncenele stufoase și nasul turtit- semn al meciuri-lor de box pe care le pierduse sau le câștigase, după cum era cazul. Și el părea trist și parcă dus, deja plecat…

Am revăzut limpede scena când cei doi soți se certaseră chiar în dimineața aceea de 1 mai,
Ziua Internațională a Celor Ce Muncesc…Mi-am mai amintit și cât de nesigură începuse să mi
se pară viața în acele momente…Era primăvară plină, împlinită; apele fluviului curgeau cu tunet
din sus, din îndepărtata Germanie; abatorul de la marginea orașului mergea la foc continuu; dimineața striga cu glasurile de copii ale mieilor sacrificați…Și pe maidan, morți de curiozitate
și strânși unul în altul- eu și Aron, și Sabina, și fetele jegoase ale fierarului Nabardac ne holbam
la cei care imortalizau clipa cea repede…

Numai Zambilă stătea pe ultima treaptă a gropii de bombă și se uita la tritonii lui…
– Se făcuse aproape de ora prânzului, am continuat eu, se vedea după umbra salcâmilor care
se micșora, se retrăgea către rădăcină; după verdele brusturilor virând către o culoare spălăcită,
dispusă în tușe subțiri, lipsite de strălucire; cel dintâi apăruse tatăl tău; aproape că te târa de mână, semn că tu nu prea erai încântată de ideea de a te lăsa imortalizată; refuzai cu încăpățâ-nare eternitatea, asta era…

Apoi, cu un pas în urmă, soră-ta Electra, neînsemnată, ignorată de toată lumea: într-un pulover cu dungi verticale, sandale negre cu baretă și șosete albe trei sferturi…
După un timp, apăruse și maică-ta, parcă înotând prin marea de cucută și lumânărică înflo-rită…

V-ați așezat ca la fotograf, apropiați, și, totuși, nu știu de ce păreați îndepărtați unul de altul, mai străini ca niciodată…Aaaașa, vă rog eu nu mișcați, nu uitați să zâmbiți, mersi, mersi…
bravo… Și poza clipei eterne, ieșise, gata, nu mai era nimic de făcut… Însă vouă, vedeam bine, vă venea să plângeți: tatăl se întorsese abia spre dimineață, de la atelier cică, unde băuse cu
prietenii, niște derbedei siniștri; țipase la tanti, mama ta, poate o și pocnise, de se auzise de la
noi din casă, crucifixul mă-tii, asta era înjurătura lui, dar de lovit numai tu știi…

SINDROMUL PICIOARELOR NELINIȘTITE- fragment…

Leave a comment



Alte scrieri

caisul meu

Cais

Nici caisul meu n-a mai avut răbdare…
flash

Flash

Stau ghemuit sub un cort în Vama/ îmi fac bilanțul cu un creion chimic pe un caiet de dictando interbelic/…
logo-footer

Cotidian

Despre...

Artist la artiste peintre
 
A fost Prof la litterature.
 
A fost Writer la Writer.
 
A fost Freelancer la Artist Plastic.
 
A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi
 
A studiat la lettere e filosofia
 
Trăieşte în Palilula
 
Din Roșiorii de Vede

Copyright 2017 ©  Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.


web analytics
Vizitatorii mei