Stii tu..

Știi tu
ce de lume e dincolo
de pleoapele mele
pe care le închizi cu mâna?
ce de parcuri /ce de femei
cu umbreluțe și crinoline?
mănuși albe și violete
din piele de căprioară/
gambete și revolvere/
săbii cu mâner de argint
și chiar moartea mea
programată
la prima oră a unei dimineți
cețoase de toamnă?
știi tu că toate astea
s-au întâmplat
doar pentru a salva
condurul tău cu diamante/
viața ta vintage/
fotografiile noastre de familie
retușate
până la
nuanța pământului
din care ne tragem?

Poze cu Dumnezeu (IV)

Cine sunt eu cu eul ăsta atrofiat
artritic artistic artizanal?
cineva mă ignoră/ altcineva mă sugrumă
cu îmbrăţişările/ cu buzele sale bătrâne
veştede ca iarba de pe acoperişurile vechi/
iată mă întind pe asfaltul fierbinte-
mă integrez perfect în peisaj/
lângă urechea mea
câinii adorm îmbătaţi cu alcooluri dulci/
în alcovuri târfele n-au linişte/
în bucătăria bunicii pâinea dospeşte
ca o stea bătrână/
în bivuacuri prietenii mei dispăruţi
mai dispar o dată pentru totdeauna
cineva mă trimite urgent la culcare-
nani nani nani
pui al nimănui
şi peste măsură de trist

Oglinda

Am îmbătrânit rău
strecoară Max printre dinţi
în timp ce se bărbiereşte –
am îmbătrânit şi m-am prostit
vorbesc cu oglinda asta stupidă
bolnavă şi ea de cancer
Eleonora tot împletea împletea
unul pe faţă cele mai multe pe dos
o enormă pânză a Penelopei/
tocmai răsărise un soare ca lămâia/
o fată subţire întindea rufe/
adolescenţii se încuiaseră în baie
iubindu-se cu ultimele tabloide capitaliste/
ziua începea frumos
în toate toaletele publice
am o faţă de înecat –
mai spune Max – de sturion aruncat
după şase luni la gurile Prutului
dar tot m-aş iubi sălbatic
cu Ondine/ aşa pentru ultima oară
femeia Eleonora
urmărea distrată fulgerul briciului/
a spus într-o doară/ e veneţiană/
moştenire de la mama –
când Max a şi trecut lama
peste jugulara lui obosită –
oglinda se înviorase
amurgul cădea rapid
ca o ploaie sângerie de vară…

Ia-ma in brate acum

nu e târziu – deşi m-ai vândut pe doi bani
cuiva în Statele Unite ale Întristării –
ştiu vor exploda alte primăveri bolnave
alte toamne bacoviene/
vor cădea iar şi iar ploi şi zăpezi
care /se ştie – nu păstrează niciodată
urma de fiară. nimic nu rămâne
nicio fărâmă
din viaţa mea ieftină
nici steaua păstorului-
protectoarea cauzelor pierdute-
nu va mai străpunge fereastra
căsuței tale de aramă.
îmbrăţişează-mă acum
până când noaptea
până când cărţile
cu oftatul lor bătrânesc
vor vorbi frumos
pe limba noastră maternă.

Oameni adevarati..

Soldatul împușcă oameni adevărați. oameni care cad în ierburi
adevărate sângerând până la moarte. groparul îngroapă
oameni pe cale să se topească în pământ. în pământul adevărat.
calul mănâncă planta atât de vie încât ea poate țipa de durere. bărbatul
își iubește femeia care suferă ca o plantă.
eu te îmbrățișez precum șarpele casei piatra. precum
cățelul pământului rădăcinile liliacului tânăr. deși îmbătrânesc.
deși nutresc tot mai multă otravă.
eu te iubesc ca soldatul/ ca groparul/
ca glonțul soldatului tras pe neașteptate
către lumea care niciodată
nu va mai fi la fel
cum a fost
înainte de nașterea noastră.

logo-darie-lazarescu-f

Artist la artiste peintre. A fost Prof la litterature. A fost Writer la Writer. A fost Freelancer la Artist Plastic. A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi. A studiat la lettere e filosofia. Trăieşte în Palilula. Din Roșiorii de Vede.

Contact Info

Braila - Romania

Copyright 2017 © Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.