Intamplari, zi de zi

…Să vă spun ce mi se întâmplă zilnic? Vrând-nevrând iau în piept lumea…
Boşorogit, năuc, cu vertijuri care mă pun pe gânduri, bat străzile cu o sacoşă din plastic la purtător, scrutând orizontul mioritic, adulmecând mirosul doamnelor din alte vremuri( les dammes du temps jadis), într-un melanj năucitor cu chanelul (sau alt drac) al junelor d’aujourd’hui…Cu singurul meu ochi teafăr deprins să perceapă cele mai subtile nuanţe, măsor distanţe, apreciez forme, devoalez busturi şi şolduri…descopăr coapse până dincolo de limita de jos a decenţei…
Auzul meu, şi el diminuat până aproape de surzenie, suportă agresiuni incredibile, vorbe, parole, parole, coloane sonore ţâşnite din registrele altor vremuri, de când primul sistem de semnalizare se afla cu mult înaintea cuvântului…
Bag capul între umeri şi trec mai departe, sedus de fundul bombat al unei dudui care priveşte cu silă hainele mele ne-la-modă, zdrenţe mucede de cloşard…Ce minune! Ţoapa etalează coapse nesfârşite în colanţi de culoarea pielii punându-i în valoare dâmburile, colinele, văile umbrite…
– Băi boule, nu te uiţi pe unde calci?
Tremură trendul pe mine, asta e! Mai că nu o iau la fugă….Dar grăbesc pasul…Mai apuc să văd cu coada ochiului un june prea brunet( Matei brunul?), căruia fata îi plasează discret mălaiul câştigat în noaptea ce trecu…
La Tanti Elvira felinarul roşu se stinge încet…Fetele dorm demult cu iarba pe piept…Curând vor înflorii şi teii în vechea Brăilă…
Pe mâine…

Digresiune filologica

Am să fac acum – fir-ar să fie! – o mică digresiune filologică… Nu din vanitate profesională, ci din respect faţă de unii care ar crede că ŢOAPA ar face trimitere doar la femei, anume la acelea cărora dicţionarul le atribuie calificativele de ” grosolan, bădăran; ţopârlan, mitocan”…Total greşit, spun eu, menţionând că termenul vizează ambele sexe, fără osebire…Fiindu-mi teamă că vă voi plictisi, am să adaug totuşi că definiţiile din DEX sunt insuficiente şi vag definitorii. Câmpul semantic al cuvântului în cauză e mult mai larg. Astfel încât nu cred că greşesc afirmând că ţoapa tinde să devină, dacă nu acum, cu siguranţă foarte curând, un BRAND, şi anume un BRAND AUTOHTON…

Veţi vedea, dragi prieteni, că nu e nevoie să ieşi pe strada Călăraşi, ori pe Regală, pentru a da de ţoapa naţională. Aruncaţi, rogu-vă, o privire indiscretă în curtea vecinilor, în balconul lor, în blocul de vis-a-vis! Nu, lăsaţi spitalul de nebuni din preajmă, e neinteresant! Ăia sunt în lumea lor, ca îngerii, „încremeniţi în proiect”, cum ar spune mult prea seriosul domn Liiceanu…
*
Deci întoarceţi o clipă privirea de la KINGTV, unde moderatoarea unei emisiuni anteniste tocmai i-a transmis invitatului că ” are muci în freză”; mult mai aproape se află familia Pandele, vecină cu Suditu’ s family şi perete-n perete cu alde Gavazu…
Aceştia din urmă se numeau cândva, ruşinos, Găoază; după revoluţie au făcut cerere, li s-a aprobat: domnul şi doamna Gavazu, for ever…
*
Stau împreună de-o viaţă. Fac amor sâmbăta, fac şi copii, mănâncă, dorm, şi iar mănâncă, şi iar dorm. Ea se îngraşă, picioarele-i fac celulită, operaţia de cezariană arată oribil…Când începe să albească, îşi voseşte părul în roşu veneţian…

Merg în concediu; ea îţi pune pe degete toate bijuteriile familiei…Între timp, el a făcut burtă de atâta bere, fripturi de porc şi mititei: râgâie, se băşeşte, se uită cu ochi de taur după puştoaice…Când merge cu nevasta pe stradă, e cu un pas înaintea acesteia…De la serviciu, se opreşte zilnic în colţ la Iepuroaica, unde dă iute pe gât o doză…

Apoi, cei doi îmbătrânesc. Pe ea o dor reumatismele şi merge la băi…El face scurt un atac cerebral, pareză pe stânga sau pe dreapta. Şi cam gata…La ce dracu să trăieşti atât?
*
Mă gândesc că în acest moment, chiar în secunda în care scriu, milioane de oameni, cu aparatele lor performante, încearcă să imortalizeze clipa, rugând-o: stai! eşti atât de frumoasă!”…
Pe mâine…

E o nebunie generala

E o nebunie:

-unii au stins lumina;
-alţii fac amor în disperare, îmbrăcaţi şi pe întuneric;
-mulţi îşi schimbă profilul pe fb, în speranţa că vor întineri;
-majoritatea fac mâncare pentru mâine…că nu se ştie;
-scriitorii se grăbesc să-şi termine opera capitală, care ar putea deveni postumă;
-eu sunt mai treaz ca Dumnezeu la facerea lumii; bine că am ţigări, nişte cărţi necitite, mă simt bine…

E o nebunie generală..

Pe strazile lui Nichita

Într-o vreme a boemiei sale fie voluntară, fie impusă de împrejurări neprielnice, Nichita şi-a avut adăpostul pe numeroase străzi bucureştene. Prietenii, puţini la început, cu toţi nababi ai sărăciei, îl găzduiau frăţeşte. Proaspătul absolvent al Facultăţii de filologie nu aducea cu sine nimbul gloriei(nici n-apucase să încredinţeze ceva tiparului), ci atributele unei minunate personalităţi umane: imaginaţie incandescentă, imensă generozitate, bună-cuviinţă, humor, inefabilul gesturilor, apetenţa farsei nesuparatoare. Aducea şi o neţărmuită dragoste pentru poezie, într-un moment când poezia era hingherită. Dintre străzile pe care pietonii îi puteau întâlni frecvent silueta de svelteţe regală şi chipul serafic, amintesc cinci: Gutemberg, Pictor Stahi, Bulevardul Republicii, Intrarea Spătarului, Nerva Traian. Aici trăiau în anonimat subsemnatul, Grigore Hagiu, Modest Morariu, Mircea Ivănescu şi Nicolae Breban. În alt timp şi-n circumstanţe diferite, noi străzi ale Capitalei l-au adoptat sarutandu-i umbră romantică – perimetre în care găsea găzduire la Aurel Covaci, Adrian Păunescu, Constantin Chiriţă, Gheorghe Tomozei şi Ion Drăgănoiu. Fiecare, în parte, îi oferă căldură prieteniei sfinte, ferindu-l totodată de belele în care dragul de Nini, teribil de nepractic, se vara el însuşi. Autorul Necuvintelor a locuit şi-n multe alte case primitoare. Unele au fost cuibul sau de înger, citadela să de aur – menţionarea lor îi revine biografului de mâine.

Pe Gutemberg 16A, într-o mansardă să n-o doreşti nici duşmanului, Nichita şi-a petrecut veacul lângă mine doi ani, iar în idilică Băneasa, următoarea mea „reşedinţa”, încă doi ani. Sunt locuri umile, unde cavalerul suavelor nepăsări zămislise o parte a poemelor alcătuind volumele Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor, primele trepte ce anunţau triumful, strălucitorul sau triumf poetic. Gândurile obsesiile mele stăruie asupra chiţimiei din Gutemberg, străduţă somnoroasă, plasată la un pas de Teatrul Municipal. Ajungeai la ea căţărându-te „printr-un burlan de piatră”, cum scrisese Fănuş Neagu, rătăcit cândva în acel iad. Hrană noastră cea de toate zilele şi nopţile era ceaiul negru şi amar, tutunul făliţilor. Uneori, duminicile dimineaţă Nini pleca la Ploieşti revenind seară cu sufertaşul plin. Aducea de regulă găluşte, după care eu, nicidecum el, mă prăpădeam. Dar îndestulătoare. Un poem de-al sau, publicat în Steaua, evocă ambianţa şi starea de spirit ce guvernau o existenţa precară, susţinută însă de măreţ idealism:

Pe strada Gutenberg într-o mansardă
Demult, beţiile cu ceaiuri negre
Făceau aldinele să ardă
Pe zidurile răzuite negre.
Mari hărţi de fum purtînd cocardă
O luna strălucind din cercuri negre
Noi doi visam o mare artă
Cu versuri albe versuri negre
O inima dinamitardă
Bătea-n ciolanele noi, negre
şi lungi, şi-n creştere bastarda
hrănite doar cu ceaiuri negre
Pe strada Gutenberg într-o mansardă,
Pe strada Gutenberg într-o mansardă,
Pe strada Gutenberg într-o mansardă…

Iată-mă înfăţişând o fărâmă de amintire, cât bătaia de aripa a fluturelui, o simplă „respirare”. Mi-e greu, mi-e imposibil să invoc fiinţă lui Nichita la timpul trecut. Bălaiul, adolescentul dintotdeauna, stă în faţă mea vorbind şi cântând şi vorbind, deşi în decembrie o mie nouasute optzeci şi trei măreţia frigului l-a mutat definitiv pe stradă aştrilor, în vecinătatea marilor. Şi, apoi, formulez firească întrebare: Ce se cuvine să spui întâi şi întâi despre o viaţă că a să? Rânduri închinate poetului Nichita Stănescu aşterne uşor doar persoană care l-a cunoscut superficial. Fiecare zi în preajma acestui fantastic vrăjitor al verbului românesc, constituie un român. Sice român? Aproape trei decenii desfăşurate sub constelaţia prieteniei(din care scad trei luni, aparţinând animozităţii), copleşesc. Ne-am îmbrăţişat prima dată în anul 1955, când mi-a cumpărat toate cărţile(se înţelege, pe datorie) pe care le expusesem spre vânzare în holul Universităţii. Curând ne-am înhămat la căruţă mizeriei, o rabla pe roţi cu hulube franţe-n hârtoapele cotidianului. Dar noi eram tineri şi puternici, ştiam zborul înălţimilor izbăvitoare. Am împărţit asemenea unor soldaţi hârşâiţi coajă de pâine şi ţigară, ne-am cocoloşit în prezenţa soţiilor drastice, am pus la cale soţii duioase, am închinat pahare, ne-am citit şi răscitit reciproc poemele. Sunând ceasuri faste, am străbătut meleaguri străine, singuri sau cu fraţii Anghel Dumbrăveanu şi Adam Puslojic, cu Nas Titi, admirabilă noastră călăuză sufletească. Oare pe câte străzi ale ţării şi lumii ne-au răsunat paşii, cuvintele, râsul hohotitor? Traiectorii, itinerarii fascinante, imprimate puternic în letopiseţul aducerilor-aminte. Descătuşat de emoţiile prea vii, numai şi numai atunci voi încerca să adaug şi eu o pată de culoare, măcar una singură, portretului nichitian, care se cere împlinit pe măsură fiinţei sale mepierioare.

Petre Stoica – Caligrafie şi culori, Editura Cartea Românească, 1984
– cu Petre Stoica şi Nichita Stanescu
.

Cais

Nici caisul meu n-a mai avut răbdare…

logo-darie-lazarescu-f

Artist la artiste peintre. A fost Prof la litterature. A fost Writer la Writer. A fost Freelancer la Artist Plastic. A studiat romana-franceza la Facultatea de Litere Universitatea Al I Cuza, Iasi. A studiat la lettere e filosofia. Trăieşte în Palilula. Din Roșiorii de Vede.

Contact Info

Braila - Romania

Copyright 2017 © Darie Lazarescu. Nici o parte a acestui site nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a autorului.